Amintiri Viata

Urme

În autobuz, două locuri, pe unul dintre ele stătea un nene, ţinea ochii închişi, dau să mă aşez, îmi zice că e ocupat, zâmbesc şi mă îndepărtez câţiva paşi, nenea vorbea cu un prieten imaginar, trăgând din când în când câte o duşcă dintr-o sticlă pe care o ţinea strâns în mână ca nu carecumva să îi scape şi să i se facă ţăndări realitatea, zicea ceva de un drum, că e lung, părea că se încaieră cu gândurile lui, că începuse să se răstească, curva aia, începuse să răcnească şi iar a dat pe gât, nu mai ştiu pe cine mustra că nu se poartă cu respect, eram chiar în faţa lui şi de fapt trăgeam cu urechea, vezi cum sunt oamenii, mi-a zis, vorbea doar gândurilor lui, şi nu mie, a coborât la aceeaşi staţie cu mine, mergea în urma mea, nu mai auzeam dacă mai zicea ceva or’ ba, aveam gluga trasă pe cap, a trecut pe lângă mine, am auzit un Doamne’ajută, înaintea lui era un drum fără cale de întoarcere, cineva care e în lista mea de prieteni, asta despre feisbuc, şi care scrie sub un oarecare nume deşi al lui e unul atât de cunoscut în lumea scriitoricească, îmi spune ca bucata asta de text să o pun repede într-un volum până nu face picioare, că or fi auzit mulţi pe unii, unele, vorbind singuri, singure, în troleu sau în tramvai, da’ una e să-auzi vorbe fără şir şi alta e să faci din asta literatură.

Literatura vine de unde vrea ea, îi spun, eliberăm realităţi prin ficţiune, câteodată literatura nimic altceva decât un discurs secund, Bucureşti, mulţi ani urmă, un puşti care nu cred că avea mai mult de zece, un’şpe ani mă privea cu nişte ochi din care căzuseră toate privirile şi se făcuseră praf, în timp ce ducea o pungă la gură, un aurolac pentru trecătorii care de mult învăţaseră indiferenţa faţă de asemenea fiinţe, l-am întrebat de ce o face, mi-a răspuns râzând, şi râdea altfel,  că asta îl face să viseze frumos şi am trăit atunci senzaţia de abis, sunt fiinţe care nu mai pot să creadă nici în viaţă şi nici în ei înşişi şi atunci se leapădă de sine, asta este drama lor, fiinţele astea fug de tot ce e în ei un drum pierdut şi îşi găsesc refugiul în visul gol, visul gol e ochitorul care ucide înăuntru, e gratuit, dar de o gratuitate care ajunge de neîndurat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *