Povesti

Rezistenţe

În staţia de autobuz, ca într-o insulă înconjurată de nişte întâmplători pe acolo în aşteptare, purtându-se de parcă nu mai era nimeni stânjenitor prin preajmă, unul se îndârjea pe una Corina cu întrebările, întrebările alea care se pun dintr-un motiv anume sau dintr-un anume motiv, doar unul fiind cel real, se pare că fiinţa nişte răspunsuri îi dădea dar nu’şi povestea pe larg intenţia, iar pe tip îl oprea sau vreo imposibilitate sau vreo inutilitate înţeleasă, că’i tot dădea zor cu ce ai face tu, o dată, de două ori, pare că se opunea fiecărui răspuns, pare-se că femeie nu lua dilema de coarne precum şi-ar fi dorit-o tipu’ sau poate  logica ei dădea eroare fie în mod intenţionat fie în mod involuntar aflându-se cu aia a adamului în raport de contrarietate, nu ştiu de câte ori o mai fi întrebat-o de fiecare dată cu adevărul concluziei că eva pe nume Corina nu’i satisfăcea trebuinţele de înţelesuri, că a venit autobuzul şi l-am lăsat cu cea de la capătul conversaţiei pe rugul întrebării, rugându-mă în gând pentru ea să nu îşi dea foc cu răspunsul, pe scaunul din faţă, în autobuz, două hămesite revărsate, stând picior peste picior şi eu cu mare grijă pentru blugii mei deschişi la culoare şi cu aproape mirosul de talpă în nas, îşi spuneau una alteia, pradă aceloraşi ispite, ca nişte cărţi de bucate, de pişcoturi înmuiate în smântână şi alte alifioase, apoi au dat-o pe făinoase şi pe aluaturi, simţeam cum creşte în ele isteria numai recapitulând şi cum li se umflă limba sub greutatea amintirilor care le umplea toată gura, simţeam cum mă ia cu groază, deja vedeam budinci strivitoare în faţă şi mă întrebam cu mintea ameţită ce naiba am mâncat eu azi, aha, nişte caju, mi-am adus aminte, ba nu, asta fusese ieri, cred că rotofeiele nici nu’şi mai aminteau locul în care îşi îngropaseră  stăpânirea glandelor salivare, ca să se ducă să presare nişte flori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *