Povesti Viata

Interviu cu un

Pentru confesiunile noastre avem uneori nevoie de un personaj fictiv, aşadar, cum am unul în debara, căruia îi voi spune cumva încât să îi şi ţin minte numele pentru că nu va dispărea prea curând, unul trăind acolo într-o singurătate ţepoasă, acolo unde îmi ţin închise istoriile, fiecare în cutia ei, aşa că am cutia cu real, cutia cu insolit, cutia cu miraculos şi cutia cu fantastic, despre altele nu pot să zic, mi-am zis să îi iau un interviu, că tot se împlântă el în mai toate realităţile mele, mai ales în alea pline de contradicţie, dar nu o prea scot la capăt cu el, îi pun întrebări în numele a ceva ce nu există, nu încă, îmi spune să las fanteziile deviante că uite aşa se nasc lucrurile de prisos şi continuităţile inutile, în schimb îmi tot leagă şi-uri, asta despre conjuncţia pe care o tot foloseşte augmentativ, cam supralicitează emoţii iar eu nu de asta am nevoie, aşa cum nici de repetiţiile lui izbitoare, dar îl las să vorbească, şi o face, şi se istoveşte vorbindu-şi, pentru că monologhează.

Mă gândesc să îl opresc până nu devine un interminabil solilocviu, invocă nişte lucruri şi astea se preschimbă în suspin, îmi place foarte mult personajul ăsta, e un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit, cred că a fost cândva îndrăgostit dar a renunţat demult la acel nimb al unicităţii pentru că şi-a dat seama că nu era decât unul iluzoriu, nu prea are nici amintiri şi nici nostalgii, îl întreb despre trecutul lui fericit, îmi răspunde sec că acesta nu există, îmi povesteşte despre ceea ce a lăsat în vechile depozite ale romantismului când era odată aşa, uite că l-am prins, aşadar are şi el o debara de care habar n’aveam, încerc să îl iscodesc dar nu îmi iese, se pare că cel mai mult acolo are trădări şi exaltări, îl ascult înţelegătoare, păi dacă nu îl înţeleg eu, cine să îl mai înţeleagă, aşadar totul se sfârşeşte cu acel cineva din pereche care rămâne singur, întreb, şi simt cum i se înţepeneşte gândul, mă priveşte de parcă ar căuta nişte cuvintele, unele grele, nu mai puţin grea în schimb tăcerea, fictivul omenesc e plăsmuire din coasta noastră, îmi spune, şi e din prea mult exces de realism.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *