Amintiri Dragoste Viata

Îl chema Daniel

Îl chema Daniel, niciodată Dan să nu îi fi spus pe nume, zicea că i-l ciunteşti, avea 1.85 şi un păr care îi cădea mereu în ochi, cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut eu vreodată, da’ aşa e când priveşti halucinant prin lentilele deformatoare ale îndrăgostirii, eu aveam 16 ani şi el 18, se uita la mine mereu cu ochii măriţi, cu pupilele dilatate, ochi care ţipau chemări, aş fi fugit la început de privirea lui fără să ştiu încotro mă îndrept, el citea Mihai Ralea şi asta mă dădeam şi eu că citesc, ce se dă se ia, îmi ascundeam atitudinile poetice, nu mă dădeam pândită nici de romantism şi nici de sentimentalisme ieftine, cum le zicea el,  presimţeam dureros că avea să fie suspinul adolescenţei mele, adolescenţă pe care el părea că o trăieşte în tranşee, când am simţit că încep să mă îndrăgostesc de el am început să îl ocolesc, când l-am cunoscut prima dată mi-a părut cel mai antipatic băiat care mi-a ieşit vreodată în cale, îi privea pe toţi cu un aer de plictiseală, îl ştiam din cartierul vărului meu, acolo unde îmi făceam veacul, stăteau la aceeaşi scară, trecea pe lângă mine ca şi cum nici nu existam, văru’ meu îmi povestise atâtea despre el, sfârşind cu un trebuie să îl cunoşti, mi-a fost îndeajuns o singură dată, era cea mai nesuferită fiinţă cu putinţă, stăteam lângă el cu pumnii strânşi şi cu dinţii încleştaţi şi atunci a fost ultima dată când aveam să îl mai văd, îmi zisesem.

Tot ce îndreptam asupra lui ca prigoană de cuvinte spuneam celui mai bun prieten pe care îl avea, prieten la rândul lui cu pomenitul meu verişor, Marius nu contenea să mă suprindă, ne auzeam în fiecare zi la telefon, după ce terminam orele, vorbeam cu el câte’n lună şi’n stele, năştea în mine o nostalgie acută, era martorul splendidelor mele cataclisme, doar ascultându-l totul se făcea în mine blând, după care dispărea, fiecare oră petrecută cu el era o lungă fericire, singurele clipe în care îl simţeam deznădăjduit erau alea în care încerca să mă facă să îmi schimb părerea pe care o aveam despre Daniel, dacă nu aduceam eu vorba despre, o făcea el, nu pot să neg că asta nu mi se părea ciudat, dar ca să n’o mai lungesc, cu timpul telefoanele lui Marius începuseră să se rărească, îmi lipsea cumplit, nu înţelegeam de ce nu mă mai sună, i-am spus-o unei fete care era cu el în clasă, răspunsul a venit ca un fulger, cel care mă suna era de fapt Daniel, restul e poveste, una care atunci nu avusese cum să nu mă sperie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *