Viata

Din urme

Primăvara asta e dată cu poalele peste cap, am nişte zile în care melancolia ajunge la apogeu, tot ceea ce ai trăit odată ca niciodată altcândva lasă amintiri adânci, şi mă gândeam că anul trecut, prin vremea asta, scriam despre un doi mai cu degete albastre, întorcându-mă în urma unui sfârşit de primăvară, scoţând din acea amintire totul de la început, când domnul Perfect mă făcuse să orbesc de frumuseţea muntelui cu privirea deschisă, amintire care nu a dispărut niciodată de atunci din straturile ochiului meu, doar că astă-vară mi-a spus nişte cuvinte fără întoarcere şi cu porţi de spaimă de mi-a făcut urechile fărâme şi orice dorinţă praf, cum că a fost pentru ultima dată când am mai mers cu el pe munte, şi asta pentru că i-am fost un adevărat calvar şi într-o continuă lamentare, iar asta pentru că mie mi-era frig, şi frigul nu mă ierta deloc şi mă urmărea până la ultima nuanţă, degeaba mai punea domnul Perfect o haină pe mine, eu tot mă plângeam de frig, încovoindu-mă după conturul lui, că eu nu îl ascultasem când îmi spusese că soarele poate îmi va trage ghionturi când şi când, dar  să nu mă aştept ca la munte să nu fie vara ca iarna, şi-aşa a şi fost, eu zgribulită şi frigul ce n-a făcut schimb cu căldura de nevoia căreia tremuram nici măcar pentru o noapte şi’o zi, aşa că tot timpul ăla cică eu mi l-aş fi petrecut văicărindu-mă, mi-a zis multe cuvinte, şi mişcarea lor decisă spre mine s-a tot lovit de nemişcarea mea, că ale mele toate se închiseseră în tăcere pentru că el avea dreptate, doar ochii, cuţite de ochi, mi se îngustau în timp ce îl ascultam, am încercat eu vreo două, trei argumente, dar niciunul nu mi-a ieşit mai bine decât altul, aşa că orizontul muntelui se pare că va sări din ochii mei şi se va despărţi de privirea mea anul ăsta, n’am decât să caut în amintiri, să le găsesc pe toate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *