Amintiri Viata

Dăinuiri în coajă de ceapă

Ce-a mai rămas din lucrurile de altădată, asta despre drumurile amintirii, vechi şi noi, alea care mă cheamă în urmă, e că de când mă ştiu eu pe pământ, în ziua de joi, Joia Mare, astea două, ouăle, mai mult arămii decât roşii, şi Paştele, au fost mereu unite perfect, ca de la întrebare la răspuns, de cojile de ceapă şi de mama, orice încercare de-a mea, că strategia actului de a o convinge îmi lipsea cu desăvârşire, orice încercare aşadar pe care o aveam în repertoriu de a o îndupleca se sfârşea cu un refuz deşi îi ziceam  de’astea, cuvinte cu încărcătură emoţională, cum ar fi că râd copiii de mine şi de ouăle mele tărcate, că la anii ăia ai copilărimii ciocneam pe spartelea şi pe luatelea, aşa că să le mai facă şi’n alte culori cum vedeam eu pe la alţii,  aşa  simţeam la anii ăia, totul aparţine copilului de atunci pe care mi-l aduc atât de bine aminte, ăla de’o agitaţie fără odihnă care încondeia ouăle  cu panseluţe, pătrunjei şi alte frunze cu rol ornamental pe care le legam într-un ciorap şi le scufundam apoi în fiertură aia de’o culoare incertă de care am pomenit, şi jur că ale mele erau cele mai frumoase ouă, nu găsesc destule epitete ca figuri ornante pentru adjectivele care ar însoţi substantivul ou, aşa că de-atunci şi de când mă ştiu şi peste timp în altă culoare nu am mai vrut vreodată pentru ouăle de Paşte, nu aveam nevoie de nicio confirmare că n’ar fi fost cele mai frumoase ouă, şi, oricum, nici c’ar fi îndrăznit să spună altceva, pe vremuri, în lumea aia uimitor de simplă, copiii erau inflamabili pe neaşteptate,  aveau răutăţi, zilele lor fiind foarte vorbăreţe,  dar cu care nu ştiau ce să facă, abia sfârşea una că începea alta, aşa că le trecea repede de ele, erau rotunde şi moi şi atât, nu creşteau, că nu aveau cu ce să se hrănească.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *