Povesti

Cuvintele pir

Acele cuvinte care se simt înşelate nu vor veni niciodată atunci când le vei chema la tine sau vor veni cel mai greu, altfel, cuvintele sunt la discreţia mea, nu cred în poveştile fără narator, poveştile la persoana a treia, apersonală, au fost cele ale mele de odată, când mă spuneam ca pe o nonpersoană, dând iluzia unui prezent, şi asta făcea din ele sistemul meu personal, eram tot eu, singura diferenţă fiind cea de pronume, singura alterare, asta despre persoana gramaticală şi gramatica fiinţei mele de-atunci, erau monologuri adresate, solilocviile mele lăuntrice, eu naratorul cel omniscient care făcea să îi scape secretele autoarei care eram, eu dispărând însă în umbra cuvintelor ei, am avut mereu, după cum ziceam, sfiala aia de a mă spune la cea mai singură persoană din lume şi atunci am spus despre mine ca despre o alta, rimbaudian, aşa, şi tot aşa, necruţător, acum sunt la fel, cauze şi clipe, aliate cu alte clipe şi alte cauze anterioare, dar scriu dezbrăcată de lirism, sunt cuvinte autoacordate, îndreptate înspre mine de către mine, din mine plecând cuvintele, ca proiectilele, înspre alte ţinte, alea pe care eu mi le aleg, când cuvintele sunt arme şi tu eşti ca un întreg depozit de armament, niciunul nu greşeşte drumul spre ţintă, ţintele mele sunt gândurile cărora le pregătesc o moarte, moartea cea mai totală, odată ce scriu despre ele le-am murit, asta neînsemnând că mor şi eu odată cu ele, toate cuvintele murite se duc undeva, unele cuvinte nu vor fi niciodată ca pirul, buruiana aia care se înmulţeşte din sapă, din orice rupt, vor dispărea şi din ele vor rămâne doar resturi, dacă se vor mai ivi sau nu, habar n’am, tot ce ştiu e că acum ar părea atât de prisos pentru că unele s-au născut din absurd, dragostea e o forţă absurdă, înainte de asta trăind o misterioasă creştere fără să-mi fi cerut timp, iar trăirea în absurd nu înseamnă decât agonie continuă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *