Povesti

A crede într-un viitor mai bun

Ala bala, portocala, oraşul meu nu îmbătrâneşte, e ca acum douăjcinci de ani în urmă, ba nu, douăşapte, optimismul oamenilor e de’un negru profund, al majorităţii oamenilor, în anul alegerilor se lasă cu iluzii multicolore şi cu false măşti, promisiunile primesc atribute cromatice excesive, în timp ce tot ce este cu adevărat continuă să se decoloreze, oraşul meu trăieşte un timp decăzut, cândva, în urmă cu douăzeci şi şapte de ani, viitorul ar fi trebuit să însemne o răzbunare voluptoasă a unui trecut, un fel de răsărit justiţiar, viitor pe care atunci, în trecut, îl invocam cu disperarea nerăbdării, timpul care a trecut de atunci aproape că a anihilat orice speranţă, cred că am avut un start, doar că l-am pierdut de atunci, de la început, avem libertatea de a vota, că n’or fi murit degeaba nişte copii în Anul Domnului ’89, în iarna aia însângerată, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, votul ar trebui să însemne mărirea interesului pentru om, ştiu aia cu a alege răul cel mai mic,  dar acolo unde e binele nu răul stă la pândă, ci acolo unde e răul,  nu înseamnă altceva decât că binele e pretutindeni, poate că’s naivă eu, deşi îmi lipsesc exemplele, dar asta e ceea ce cred, că oraşul meu începe cu mine, aşa că am fost să votez, pe drum, hotărâtor pentru ultima dată în minte, cu argumente pro şi contra, asta despre alegerea pe care o făcusem, că porniri subiective asemeni unora dintre ai mei nu aveam, la cei pentru consiliul local, era un nume stingher independent, pe ăsta îl luase cu ispita de a candida, aşa că i-am dat votul meu, ceilalţi erau mai toţi un mare semn de întrebare, şi eu nu vreau să trăiesc cu sentimentul ireparabilului, chit că asta e fatalitatea, una peste alta a vota înseamnă a fi responsabil de existenţa acestei ţărişoare iar asta este drama noastră, trecutul e ceva care va dura încă mulţi, mulţi ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *