Sânziene şi ii, laolaltă

A purta o ie, un fel de poezie populară, mereu recreată şi reîmprospătată, e o legătură intimă, interioară, pe care o ai cu folclorul, faptul folcloric ca artă, act al creaţiei care e învăluit în taină şi mister, nu ştiu dacă înţeleg asta toate evele care îşi trag peste cap poalele vreuneia, că e ziua ei, a iei, şi musai să arătăm la lume cât de bine ne şade cu ea, când e să se lase cu concentrări asupra specificului naţional, azi, de Sânziene, e ziua celei mai bune prietene a mea, una dintre ele, că mai am vreo câteva, o cheamă Elena şi e o învăluită, de-aia care crede în dragostea veşnică, în ciuda erorilor care ar fi trebuit să îi fie trezitoare, dragostea noastră, adică aia pură care leagă deopotrivă bărbaţi şi femei, a început cu ostilităţi, că deh, bine îi şedea să fie olteancă, vorba aia, adică a vorbirii regionale, clişeu poetic popular, ce’o fi, după farmecul locului potrivit, aşadar, după multă ură între mine şi ea, am ajuns să ne legăm cu prietenia pe viaţă, şi dacă nu am văzut-o de nişte ani, că trudeşte prin străinătăţuri, dacă aş întâlni-o acum, ar fi ca şi cum ne-am fi despărţit ieri, ea e dintre oamenii mei, ăia de lângă care n’aş pleca nicicând, odată, de ziua ei, i-am cules cel mai frumos buchet de crini, dintr’ăia portocalii care cresc pe marginea drumului, doar că ea nu ştia, după cum nici eu, era o primaoară când i-am întâlnit în cale, aşa că am cules un snop, l-am legat cu o fundă mare, oranj, şi i-am adus la birou, a fost în extaz, cineva aîntrebat-o de unde are florile alea, ea, în culmea fericirii, i-a zis că de la mine, ălălalt i-a răspuns cum, că astea’s flori de pe marginea şanţului, cresc slobode, a venit la mine cu o falcă în cer şi una în pământ, întrebându-mă, fată, tu de unde mi-ai luat florile alea, i-am răspuns calin că de pe marginea drumului, dar am bătut vreo niscavai ca să adun de’un stog.

The name of the game

Mai deunăzi m-am dumerit şi eu de ce vedeam în faţa ochilor numa’ galben, vuvuzele şi beri, da’ nu gratis, prin supemarcheturi, aşa cum tot deunăzi s-a lămurit şi domnul Perfect de ce din unşpe, zece’s de’o culoare iar unul e de-o alta, şi asta pentru că ăla e portaru’, dar e de înţeles, domnul Perfect neavând nicio treabă cu the name of the game, ca’n cântec, mă gândesc uneori la nişte vechimi  ale copilului care am fost şi care acum mi se par ca o pură ficţiune, când tata mă lua cu el pe stadion, ăia alergau pe teren, eu alergam în mine pe loc cu nasul turtit de geam mişcându-mi doar ochii, ăia cu care dădeam roată de mă mir cum nu ameţeam, şi eram insuportabil de cuminte, de se minunau ăia dimprejur, şi mi se părea o veşnicie până se termina meciul, dar mă fascina toată marea aia de oameni pestriţă pe care o simţeam ca pe o agitaţie aiuritoare, adică aşa cred că trebuie să o fi simţit atunci, dacă atunci aş fi ştiut să o spun, asta despre întâlnirea cuvintelor, nu ştiu dacă mă plictiseam, ştiu doar că fiecare întâmplare dintr-asta mi se părea absolut fascinantă, am fost mulţi ani mai târziu, când tata nu mai era demult, pe acelaşi stadion, unde fotbalul e stăpânitorul lumii multora, trăiam o bucurie fără de nicio legătură cu tot ce se petrecea în jur,regăsind o amintire pierdută de atâta timp, ăia din jur, câtă frunză, câtă iarbă de primăvară, azvârlind, vorbe care îndeamnă, cu cele mai colţuroase cuvinte pe care le auzisem vreodată, într-un loc întins, ăla care era terenul, o atitudine activă de dragoste pentru jucători de un umor aprig, de’ăla rău, caracteristică tribunei clocotitoare, limba asta fiind de’o noutate pentru mine, luându-mă cu groază sub violenta ei dezlănţuire, încercam să înţeleg vraja acestui joc cu puteri de zeu, şi dacă la literatură şi la fotbal se pricepe toată lumea, pentru mine fotbalul a fost atunci ceva care nu ar mai fi rezistat unei noi lecturi.

A crede într-un viitor mai bun

Ala bala, portocala, oraşul meu nu îmbătrâneşte, e ca acum douăjcinci de ani în urmă, ba nu, douăşapte, optimismul oamenilor e de’un negru profund, al majorităţii oamenilor, în anul alegerilor se lasă cu iluzii multicolore şi cu false măşti, promisiunile primesc atribute cromatice excesive, în timp ce tot ce este cu adevărat continuă să se decoloreze, oraşul meu trăieşte un timp decăzut, cândva, în urmă cu douăzeci şi şapte de ani, viitorul ar fi trebuit să însemne o răzbunare voluptoasă a unui trecut, un fel de răsărit justiţiar, viitor pe care atunci, în trecut, îl invocam cu disperarea nerăbdării, timpul care a trecut de atunci aproape că a anihilat orice speranţă, cred că am avut un start, doar că l-am pierdut de atunci, de la început, avem libertatea de a vota, că n’or fi murit degeaba nişte copii în Anul Domnului ’89, în iarna aia însângerată, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, votul ar trebui să însemne mărirea interesului pentru om, ştiu aia cu a alege răul cel mai mic,  dar acolo unde e binele nu răul stă la pândă, ci acolo unde e răul,  nu înseamnă altceva decât că binele e pretutindeni, poate că’s naivă eu, deşi îmi lipsesc exemplele, dar asta e ceea ce cred, că oraşul meu începe cu mine, aşa că am fost să votez, pe drum, hotărâtor pentru ultima dată în minte, cu argumente pro şi contra, asta despre alegerea pe care o făcusem, că porniri subiective asemeni unora dintre ai mei nu aveam, la cei pentru consiliul local, era un nume stingher independent, pe ăsta îl luase cu ispita de a candida, aşa că i-am dat votul meu, ceilalţi erau mai toţi un mare semn de întrebare, şi eu nu vreau să trăiesc cu sentimentul ireparabilului, chit că asta e fatalitatea, una peste alta a vota înseamnă a fi responsabil de existenţa acestei ţărişoare iar asta este drama noastră, trecutul e ceva care va dura încă mulţi, mulţi ani.

Forever young

Se dădeau ultimele lupte pe tatami, tinerii judoka nu se ştiau între ei, doar câteva cuvinte schimbate care ţinteau următorul adversar cu care urmau să se înfrunte şi cam atât, cum te cheamă şi de unde eşti, năltărogul ăla cu ochii verzi îi urmărea tăcut mişcările celui care avea să îi fie adversar în finală, prindea tot în cursa ochilor, la încălzire căzuseră amândoi să lupte, la întrebarea cum te cheamă şi de la ce club eşti, puştanul, căruia îi scoteai cuvintele cu cleştele din gură, răspunse sec, ălălalt nu înţelese mare lucru, îşi închipuia că’l va învinge lesne, pentru că păluga dinadins se lăsa pusă prea repede la saltea, înainte de vremea meciului însă, vlăjganul ăla cu ochii verzi îi deprinsese tactica de luptă, aşa că nicio mirare că finala campionatului naţional de judo la acea categorie fu câştigată de înşiratul ăla ca pe frânghie, în anul în care l-a luat în armată, unitate specială, trupă de comandă şi antiterorism, mi-a spus că unii au fost aleşi pentru că erau inteligenţi, alţii pentru că fuseseră sportivi de performanţă, atunci când l-am întrebat cum de a ajuns acolo, pe mine m-au luat că am fost sportiv, mi-a răspuns şi a început să râdă, era o toamnă rece şi ploua mărunt, eram la marginea unei păduri ca la o margine de lume, avea învoire de câteva ore, mâinile lui erau aspre şi crăpate, cu urme sângerii, îmi dăduseră lacrimile iar el a zâmbit blând, mâinile se învăţaseră cu armele, trupul cu toate durerile, tot ce fusese cândva din el acum era adunat într-o uniformă, în zilele alea ale revoluţiei maşinile lor au fost printre primele care au pornit înspre capitală, maşina în care era el s-a defectat pe drum, asupra celorlalte s-a tras, au murit toţi, mi-a spus că drumul spre casă i s-a părut unul atât de lung, s-a întors cărunt din armată, avea doar optişpe ani, cum zicea Chirilă, stătea pe întuneric şi asculta melodia aia a lui Alphaville, for ever young, tinereţe de care a tras cu lăcomie.

Veşnic tânără

Dacă ar fi să îmbătrânesc alături de cineva, mi-ar plăcea să fie lângă domnul Perfect, cred că nici n’ar băga de seamă când şi că încep să mă ofilesc, că deh, frumuseţea, ca şi tinereţea, e pieritoare, când îmbătrâneşti farmecul pe care, ca evă, îl aveai cândva, devine de necrezut, numai femeile pot înţelege ceea ce spun, dar nu alea care mă iau cu trăitul majestăţii declinului, ups, eu’s aia care zice de’astea gen a îmbătrâni cu graţie, ceea ce este atât de adevărat, doar că atunci când anii încep să te cam strângă, nu mai e nici despre adevărat şi nici despre frumos, ci despre ingenios, cum să faci să păcăleşti timpul, ăsta care lasă urme pe chipul tău, şi da, toate ridurile alea spun povestea celei care ai fost, zice Brandi Carlile într-un cântec, şi trist e când trecem prin faţa noastră ca pe dinaintea unei poveşti pe care nu avem cui să i-o spunem, asta ca epilog, aşadar, dacă ar fi să mă ofilesc cu totul, deşi mai e o eternitate până când o să închid uşile unor lucruri şi să trag cheia, aş vrea să îmbătrânesc lângă domnul Perfect, pentru el voi fi rămas aceeaşi, chiar mai frumoasă de cum mă va fi crescut amintirea, şi asta pentru că cea mai proastă şi totodată cea mai iluzorie metodă de a-l cuceri e să crezi că frumuseţea poate fi seducţie, asta despre evele alea care astfel seduc, şi seduc cu profit, când frumuseţea lor a atât de convingătoare, asta nu ţine la domnul Perfect, încearcă şi vei vedea cum între tine şi el distanţa va rămâne una considerabilă, nu te apropie de el, nu, nu e orb, însă te priveşte de parcă nu te’ar vedea, legat de frumuseţe, e înzestrat cu instinctul imobilităţii şi nu se lasă păcălit de ea, simţi bine indiferenţa dacă mizezi pe asta, încerci senzaţia neputinţei şi nici nu trebuie să îţi ia ceva timp, eu am altceva nemărginit şi asta mă face tulburătoare, eu îl tulbur, domnul Perfect îşi concentrează luciditatea.

Când totul nu rămâne doar himeră

Pentru oameni viaţa este o luptă şi o rezistenţă, cred că lupta cu adevărat începe din clipa în care îţi pare că totul e inutil, dar îţi spui că nu vrei ca viaţa să fie pentru tine un şir de ocazii pe care le-ai pierdut, e ca şi cum ai sta deoparte, departe de viaţă, a fost ziua Europei, istoria nu încetează să vină, Europa va avea de înfruntat nesfârşite primejdii, cred că îşi exploatează obsesiile tocmai ca să nu crape din cauza lor, doar că acum îmi pare că a început să i se facă frică de timp, câteodată e o lăudăroasă fără măsură, dar una peste alta, urma pe care a lăsat-o în lume a avut o semnificaţie excepţională, a transgresat iluzii, aşa că la mulţi ani tuturor pământurilor ei, la mulţi ani, Anglia, de tine  mulţi îşi reazemă aşteptările, ai fost pentru unii putinţa a tot ceea ce şi-au fi putut ei imagina, ştii despre cine vorbesc, vorbesc de Ale cea cu ochii verzi ca să nu’i uiţi niciodată, cea acum netremurată, cea cu puterea imaginaţiei fără margini, cea pentru care nimic nu a fost himeră, cea care a ştiu să ajungă, când a fost despre nişte tineri autişti, acolo unde, în ei, nimeni nu reuşise până atunci, e despre acel dublu întemninţat înăuntrul nostru, pentru că da, Ale e acum psiholog, iar tu, Anglia, i-ai fost drumurile pe care le-a început la doar optsprezece ani, iar atunci când a plecat în voluntariat în Columbia şi Argentina, când a ajuns în satul ăla din creierul munţilor, după nişte ore de spaimă, stropită de noroi, udă şi tremurând, şi cu o hartă desenată în creion de unul dintre cei care fuseseră alungaţi de pe pământurile lor de oamenii ăia care cresc buruieni născătoare de moarte, a înţeles cum poţi avea nimic dar să fii fericit cu totul, fericirile nu sunt provizorii, aşa că, la mulţi ani, Anglia, la mulţi ani, Europa, e despre felul în care trăim sau nu pentru nişte himere.

Ţopârlănii and stuffs

M-a osândit unu’ azi, mi-a zis că numai mintea mea aia frustrată nu pricepe cum vine treaba cu o chestie pe care o zisese, ş’anume că fusese în centrul vechi să servească masa, când eu l-am întrebat în glumă dacă e chelner, ăştia, cu mintea mărginită, mult mai răspândiţi acum ca altădată, înainte de a osândi, ar trebui să priceapă, în haosul erorii lor, cum stă treaba cu expresia asta dezgustătoare, doar că ei nu o ştiu şi una peste alta, cre’că le este şi indiferent, eu una, nu’s blândă când e de încurajat mediocrităţile, aşa cum făcuse o amică de-a lui, o poporană, încercând să mă ia cu congruenţa sferelor cuvântului original şi a celui împricinat, zicându-mă că ăla, icsulescul, ştie ceva engleză şi probabil ceva mai multă dacă a împrumutat la persoana întâia expresia a  servi şi că nu  trebuie să fie neapărat chelner, dar cu siguranţă eşti un pic mai elevat, cam aşa îi sunau vorbele cu care mi-a dat în moalele capului, eu ştiu că e greu de înţeles ceva simplu, dar e neapărat trebuincios să pricepem că expresia asta, după cum zicea Pruteanu, fie’i ţărâna uşoară, nu e altceva decât o mitocănie cu dantelă, un smoking cu şapcă sau o rochie de seară cu adidaşi, am încheiat citatul, ăstora de’o tot scot din gură li se pare mult mai elegantă decât banalul şi vrednicul am mâncat, precizare necesară, aşa cum multora, jonglerii şi simulacru, li se pare că dacă trăncănesc lemnos în cuvinte cărora, somptuşi şi obositori în totalitate, le pun peruci de paradă, şi nici că pot fi astfel mai greoi şi mai ridicoli, se răsfrâng asupra altora mai elevat, alţii, doar minusprezenţe pentru ei, cântărindu-şi efectele anticipat, limbajul e ţesere şi fiecare cu iţele lui, dar trebuie să ai mai întâi de toate un simţ al urzelii ca să fii, de’o ingeniozitate verbală, natural sublim, un cuvânt e o lume, una simplă şi adevărată, ignoranţa e al naibilui de pretenţioasă.

 

 

Haina îl face pe om

Suntem puşi sub ochii noştri şi ai altora, hainele sunt felul nostru de a ne exprima vestimentar, legat de asta lăsându-i la o parte pe cei cărora le lipseşte modul exprimării, hainele sunt nişte scamatorii din care scoatem efecte, hainele sunt o iluzie, unii sunt haine mai mult decât sunt ei înşişi, ceea ce numesc eu praf în ochi, hainele, în afară de a ne acoperi goliciunea trupului, au acea forţă emoţională a mesajului, despre asta suratele mele eve ştiu cel mai bine atunci când vor să transmită ceva, când se lasă cu seducţie, arma de luptă a acestui gen, chestii care se lasă în adami cu amplificări, şi asta fiind posibil datorită emoţiei resimţite, oricare ar fi ea acea emoţie, există haine-îndemnuri, ajutându-l pe cel care le poartă să se descopere în faţa altora, şi care îi dau valoare, pentru că ei sunt cei care poartă hainele şi nu invers, purtăm uneori haine care ne pot trăda intenţiile ascunse, că misterul e atât de uşor de ghicit, există hainele-potenţă, cele care ne arată puterea zeului ban la care unii se închină, după hainele astea fiind aşezaţi pe o scară de valori, există hainele-corset care pur şi simplu îţi strangulează spontaneitatea când e să se lase cu exigenţe sociale, există hainele hilare, atunci când individul care le îmbracă nu are datele fizice necesare, şi acum îmi vine în minte  un grăsuliu care îşi trage pe el nişte blugi violent strâmţi de sus până jos, există acele haine care o iau înaintea omului atunci când trăsăturile tale psihice, temperament, atitudine, nu sunt chiar măsura potrivită şi eşti complet lipsit de abilitatea de a le purta, vrând să pari ceea ce nu eşti, există haine în care te simţi ca într-o potrivire adâncă, aşa cum sunt eu cu blugii mei din care mă tot întreabă mama când am de gând să ies, există haine-remorcă, asta când se lasă cu tendinţe, toată lumea în ţoale pusă la remorca acestei tendinţe, într-o haină eşti uneori ca într-o poveste, fireşte, rescris cu totul.

 

Din urme

Primăvara asta e dată cu poalele peste cap, am nişte zile în care melancolia ajunge la apogeu, tot ceea ce ai trăit odată ca niciodată altcândva lasă amintiri adânci, şi mă gândeam că anul trecut, prin vremea asta, scriam despre un doi mai cu degete albastre, întorcându-mă în urma unui sfârşit de primăvară, scoţând din acea amintire totul de la început, când domnul Perfect mă făcuse să orbesc de frumuseţea muntelui cu privirea deschisă, amintire care nu a dispărut niciodată de atunci din straturile ochiului meu, doar că astă-vară mi-a spus nişte cuvinte fără întoarcere şi cu porţi de spaimă de mi-a făcut urechile fărâme şi orice dorinţă praf, cum că a fost pentru ultima dată când am mai mers cu el pe munte, şi asta pentru că i-am fost un adevărat calvar şi într-o continuă lamentare, iar asta pentru că mie mi-era frig, şi frigul nu mă ierta deloc şi mă urmărea până la ultima nuanţă, degeaba mai punea domnul Perfect o haină pe mine, eu tot mă plângeam de frig, încovoindu-mă după conturul lui, că eu nu îl ascultasem când îmi spusese că soarele poate îmi va trage ghionturi când şi când, dar  să nu mă aştept ca la munte să nu fie vara ca iarna, şi-aşa a şi fost, eu zgribulită şi frigul ce n-a făcut schimb cu căldura de nevoia căreia tremuram nici măcar pentru o noapte şi’o zi, aşa că tot timpul ăla cică eu mi l-aş fi petrecut văicărindu-mă, mi-a zis multe cuvinte, şi mişcarea lor decisă spre mine s-a tot lovit de nemişcarea mea, că ale mele toate se închiseseră în tăcere pentru că el avea dreptate, doar ochii, cuţite de ochi, mi se îngustau în timp ce îl ascultam, am încercat eu vreo două, trei argumente, dar niciunul nu mi-a ieşit mai bine decât altul, aşa că orizontul muntelui se pare că va sări din ochii mei şi se va despărţi de privirea mea anul ăsta, n’am decât să caut în amintiri, să le găsesc pe toate.

 

Dăinuiri în coajă de ceapă

 

Ce-a mai rămas din lucrurile de altădată, asta despre drumurile amintirii, vechi şi noi, alea care mă cheamă în urmă, e că de când mă ştiu eu pe pământ, în ziua de joi, Joia Mare, astea două, ouăle, mai mult arămii decât roşii, şi Paştele, au fost mereu unite perfect, ca de la întrebare la răspuns, de cojile de ceapă şi de mama, orice încercare de-a mea, că strategia actului de a o convinge îmi lipsea cu desăvârşire, orice încercare aşadar pe care o aveam în repertoriu de a o îndupleca se sfârşea cu un refuz deşi îi ziceam  de’astea, cuvinte cu încărcătură emoţională, cum ar fi că râd copiii de mine şi de ouăle mele tărcate, că la anii ăia ai copilărimii ciocneam pe spartelea şi pe luatelea, aşa că să le mai facă şi’n alte culori cum vedeam eu pe la alţii,  aşa  simţeam la anii ăia, totul aparţine copilului de atunci pe care mi-l aduc atât de bine aminte, ăla de’o agitaţie fără odihnă care încondeia ouăle  cu panseluţe, pătrunjei şi alte frunze cu rol ornamental pe care le legam într-un ciorap şi le scufundam apoi în fiertură aia de’o culoare incertă de care am pomenit, şi jur că ale mele erau cele mai frumoase ouă, nu găsesc destule epitete ca figuri ornante pentru adjectivele care ar însoţi substantivul ou, aşa că de-atunci şi de când mă ştiu şi peste timp în altă culoare nu am mai vrut vreodată pentru ouăle de Paşte, nu aveam nevoie de nicio confirmare că n’ar fi fost cele mai frumoase ouă, şi, oricum, nici c’ar fi îndrăznit să spună altceva, pe vremuri, în lumea aia uimitor de simplă, copiii erau inflamabili pe neaşteptate,  aveau răutăţi, zilele lor fiind foarte vorbăreţe,  dar cu care nu ştiau ce să facă, abia sfârşea una că începea alta, aşa că le trecea repede de ele, erau rotunde şi moi şi atât, nu creşteau, că nu aveau cu ce să se hrănească.

Julieta reload

Totul e aşa cum a trebuit să fie, îţi spui după ce îţi mai îmblânzeşti memoria, acum însă încă priveşti înapoi cu mânie, mânia ta nu’şi pierde umbra pe drum, îi dai consistenţă, nu ai îmblânzit încă nişte amintiri ca să poţi să le calci, să le treci, respiri mânie larg şi viril în loc s’ o laşi să fie seacă şi stearpă, îţi eşti de’o substanţă ostilă cât încă unori lucruri nu le-ai împăturit trecutul, o fiinţă dragă ca lumina ochilor mei, cea căreia de când s-a luat cu dragostea îi pare că totul s-a schimbat în jurul ei, având uneori aptitudinile dramei, astă-seară e la teatru la Romeo şi Julieta, îmi zicea cu ochii foarte trişti că o să se pună pe bocit, cu gândul la ştie ea ce, dar despre care eu o să tac, eu cred că ea ştie că tot ce e intensitate se trăieşte cu răsuflarea scurtă, că dragostea înseamnă nelinişte şi spaima aşteptării, că toată ordinea lumii tale se răstoarnă în ameţeala numelui ei, că numele ei, odată povestea sfârşită, trece mai departe dintr’unul într’altul, mereu mai departe, certitudinea şi fericirea nu vin niciodată de la altcineva, clipă de clipă te zbaţi câteodată iluzoriu pentru salvarea unei lumi pe cale de a o pierde, dacă celălalt nu te iubeşte aşa cum vrei tu, alergându-te prin dragoste cu dezmăţ frenetic, asta nu înseamnă că nu te iubeşte cum poate el mai bine, îmi spusese ea cândva, cea cu ochii verzi ca pelinul, dacă totul nu e cum îţi pare ţie că ar trebui să fie, asta nu înseamnă că e fals cu desăvârşire, i-am răspuns eu deunăzi, când părea că îşi minează dragostea pentru întâia oară, dragostea aia pentru care nu moare nimeni, pentru că toţi mor doar pentru moarte, dragostea ei se pare că trece printr-un timp primejdios, îşi reclamă parte de stăpânire a pământurilor ei şi se teme de depărtări care se zbat şi ţipă şi care atârnă greu de încheieturile fiecărei  juliete care crede în basmele fără sfârşit, fiindu’i îndeajuns că e iubită şi iubeşte.

Aproape doi ani

Cam acum doi ani domnul Perfect mi-a făcut blogul ăsta, ce l-am mai sucit legat de una, de alta, până am fost pe de-a’ntregul mulţumită, că eu sunt greu de mulţumit, cred că nu ar vrea să îşi mai aducă vreodată aminte, de citit nu s-a omorât cu cititul, i’o fi fost că îi leagă nopţile, i’o fi fost că îl înghit cu înghiţituri largi cuvintele mele, astea cărora le-am făgăduit iubire eternă, astea care pentru el tac cu gurile încleştate, dar pe care demult le-a ridicat pe un piedestal, ştiu că eu pentru el sunt singura geografie literară, asta despre sudul care îi sunt, sud-estul, orizonturile mele mi le-a studiat de ceva vreme, că s-au adunat nişte ani de când ne ştim noi doi, de amintit asta într-o paranteză, domnul Perfect, tot ca paranteză, are cei mai frumoşi ochi de’o culoare nedefinită şi cel mai frumos lung păr argintiu, da, a încărunţit de tare devreme, dar el nici măcar peste umeri nu mai priveşte înspre anii ăia, spre nicio scurtime a vreunei dureri intense, eu am ochi mici şi sfredelitori, asta tot ca paranteză, domnul Perfect nu’i liric, şi în asta stă principala lui rezervă şi frână faţă de unele dintre scrierile mele, nu că legat de altele s’ar lăsa cu lava entuziasmului, glumesc, fireşte, eu am un sentimentalism pentru toate nimicurile, el n’are, cred că l’ar obosi trainic, ce m’ar mai gratula cu nişte apelative dacă şi’ar băga un ochi pe’aci, bine că nu se apropie decât atunci când e nevoie să îmi fac apdeituri şi alte chestii care ţin de abilităţi tehnice, eu legată de ele fiind o fiinţă cu dizabilităţi, cu degetele strânse spasmodic încleştate pe neputinţe, totul e de râs la mine când se lasă cu de’astea, dar domnul Perfect nu râde, el este cel mai bun prieten al meu, suntem făcuţi după aceleaşi formule chimice sufleteşti, domnul Perfect e ăla care mă acoperă în întregime cu sincerităţi devoratoare şi câteodată fără niciun dram de tact, deşi înţelege particularităţile fiecărui moment, însă eu, legat de el, prefer orice sinceritate dezagreabilă, şi nu confortul psihic.

De ce îl iubesc pe Cărtărescu

Îl iubesc pe Cărtărescu pentru că ştie cum să îşi bea sufletul, pentru că viaţa lui nu a fost un timp gol, pentru că se dăruieşte fără zgârcenie, pentru că a ştiut mereu să îşi găsească calea cea mai directă spre sine, asta despre autodescoperirile realiste, fanteziste şi onirice, pentru că dacă l’ai întreba, ar răspunde cu tăcerea despre onirism, descoperind realitatea ca vis, pentru felul în care simte, gândeşte şi se exprimă când enorm, când monstruos, pentru că e iscătorul unui nou tip de coerenţă, pentru acel Orbitor atât de incomod pentru cititorii neevoluaţi, pentru absurdul său magic, pentru că are plete, pentru sintaxa compoziţională, pentru fantasmagoricul lui, pentru gratuitatea imaginarului din acea enciclopedie a zmeilor, pentru că are o voce de o maximă tandreţe, pentru ochiul căprui al tuturor nostalgiilor mele pe care le am legat de toate lucrurile care s’au dus şi nu se vor mai întoarce niciodată, aparţinând unor vremi stinse, pentru vremea în care am locuit în cărţi şi puteam trăi fără aer dar nu fără ele şi lectura para atâtea şi atâtea singurătăţi, pentru că aşa cum pe undeva o mărturiseşte, în adolescenţă avea tâmpitul obicei de a vorbi în citate pentru că ajungea să iubească un autor până la nebunie, să se identifice cu el şi să creadă că numai vorbele pe care el le-a rostit oda­tă exprimă adevărul fundamental al lumii, pe când tot restul e vorbărie goală, cred că era despre vorbăria aia care dă iluzia că ea şi numai ea ar putea decide asupra oricărui lucru sau habar n’am, pentru că nu îşi pipăie trecutul ca un orb, pentru că deşi un singur lucru a făcut toată viaţa lui nu a fost niciodată plictisit de ceea ce face, pentru că poartă obsesii foarte limpezi, pentru că fiecare femeie despre care a scris a fost fierbinte şi frumoasă, pentru că nu l’aş întreba niciodată unde a fost şi ce a făcut, ce se poate face, îndeobşte, cu o treime de sabie, cu o treime de scut, atât l’aş întreba.

Lemnul şi spaţiile mici

Cuvinte potrivite, un cerc de cuvinte, unul restrâns, întrebuinţate precis, credincioşi mai mult sau mai puţin, prin convingere, agnostici mai mult sau mai puţin, prin dispoziţii temperamentale, liber cugetători cu deliberări de contradictoriu, atitudini contrarii şi mult dispreţ, trufie faţă de dumnezeul multora, una împinsă până la nepăsare, setea de divin a unora, lipsa unei mărturii sigure a existenţei acestui divin, într-o lume rezumată în incertitudine şi a goanei după certitudini, ceea ce nu cunoşti nu înseamnă că nu există, orice inexistenţă, în clipa în care vorbeşti de ea, devine existenţă, dumnezeul multora transformat în material anectodic, ochiul lui Dumnezeu oriunde, deşi câteodată ni se mai pare că şi-a luat vacanţă de la om, cel pe care, dacă vrei să îl găseşti, e nevoie să îl cauţi necontenit, eu cred că Dumnezeu ştie că mizeria, opulenţa, atrocele, monstruosul, nu va putea distruge fondul de umanitate existent, eu cred că mintea şi simţurile noastre ne folosesc, dar nu ne revelează un adevăr, ca lucru în sine, ăla la care participăm, transpersonal, adică, mie îmi place orizontalul, precum şi strâmtul, asta ca suflet al contemplatorului care sunt, în ceva mare mă simt captivă, rătăcită, asta despre util şi adevărat, eu cred că Dumnezeul preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici şi că noi avem o spaimă viscerală de neant şi o imagine despre culoarea eternităţii, azurul, atunci când suntem răstigniţi pe ceruri întunecate, înainte de a fi zei în embrion, nepregătiţi să ne naştem, cam aşa am începe într-un vis, conştienţi de ceea ce am fost, neştiind ceea ce am devenit, neştiind încă, suntem goi şi ne umplem de stele, trăim tăceri după care ni se pare că auzim vocea limpede a lui Dumnezeu, totul începe aşa, ca într-un vis, viaţa este un vis, imaginea divinităţii nu cred că e cu putinţă de cunoscut prin nişte categorii afirmative, Dumnezeu înfipt în trunchiul unui lemn, lemnul, fiul focului, lemn din care cioplim şi leagăn şi sicriu, eu cred că Dumnezeu preferă lemnul şi că omul se va mântui prin cunoaştere, asta despre catedrala aia care pare să culce umbra lui Dumnezeu.

Poveste poveste

Cică a fost odată ca niciodată o fetişcană tare băieţoasă pe care toţi o strigau cu un nume de alint, s’anume Mărţişor, Mărţişor lua mereu în râs dragostea din frunză verde de maghiran, vegetalul ăsta cu valoare de simbol ce exprimă vraja şi subjugarea îndrăgostiţilor, atunci când vreun flăcăiandru îi da târcoale, părea că va rămâne fecioară palidă la ferestre înzidite, trupul ei de rozmarin topindu-se pe picioare de dorul celui pe care şi’l închipuise că va pleca odată în lumea asta mare nu pentru a o căuta, ci pentru a o găsi, însă vremea trecea şi Mărţişor se usca pe zi ce trece, aşa că într-o dimineaţă de lună martie doar ce începută, îşi încinse la brâu dorul neostoit din funii albe şi roşii şi dusă fu în lume să îşi caute ursita, şi e în fiecare din noi, cele care în toţi cei de dinainte l-am căutat pe acel care, fără rest, ne-a întregit, şi în fiecare zi de început de primăvară ne legăm cu şnur alb şi roşu, cea care nu şi-a găsit ursitul, să îl găsească, iar cea căreia întâmplarea dragostei i l-a scos în cale, să nu’l piardă în veci, primăvara încep întoarcerile înapoi, în toate urmele din noi şi în toate urmele din noi ne împiedicăm de resturi de înşine, de’aia cred că primăvara ne prind atâtea doruri din urmă, pentru că ne caută, sau noi le căutăm pe ele la răspântii între gând şi moarte sau naiba ştie, ş’aşa începem să spunem poveşti, poveştile alea care dacă nu s’ar spune, altfel n-ar fi, ar rămâne neîntâmplate, şi poveştile noastre de primăvară sunt de’un verde crud, culoarea asta care nu cere nimic ci doar aşteaptă, poveştilor noastre câteodată le lipseşte îndrăzneala, curajul, poveştile noastre ne privesc cu ochi neajutoraţi, trişti, imenşi când le minţim din frică de ce-o să fie şi atunci se trag înapoi, cu o mirare obosită, dacă Mărţişor n’ar fi plecat în lumea largă să îşi caute dragostea, între nostalgii şi iluzii, ar fi fost acea poveste tragică în care totul e cu putinţă.

Rezistenţe

În staţia de autobuz, ca într-o insulă înconjurată de nişte întâmplători pe acolo în aşteptare, purtându-se de parcă nu mai era nimeni stânjenitor prin preajmă, unul se îndârjea pe una Corina cu întrebările, întrebările alea care se pun dintr-un motiv anume sau dintr-un anume motiv, doar unul fiind cel real, se pare că fiinţa nişte răspunsuri îi dădea dar nu’şi povestea pe larg intenţia, iar pe tip îl oprea sau vreo imposibilitate sau vreo inutilitate înţeleasă, că’i tot dădea zor cu ce ai face tu, o dată, de două ori, pare că se opunea fiecărui răspuns, pare-se că femeie nu lua dilema de coarne precum şi-ar fi dorit-o tipu’ sau poate  logica ei dădea eroare fie în mod intenţionat fie în mod involuntar aflându-se cu aia a adamului în raport de contrarietate, nu ştiu de câte ori o mai fi întrebat-o de fiecare dată cu adevărul concluziei că eva pe nume Corina nu’i satisfăcea trebuinţele de înţelesuri, că a venit autobuzul şi l-am lăsat cu cea de la capătul conversaţiei pe rugul întrebării, rugându-mă în gând pentru ea să nu îşi dea foc cu răspunsul, pe scaunul din faţă, în autobuz, două hămesite revărsate, stând picior peste picior şi eu cu mare grijă pentru blugii mei deschişi la culoare şi cu aproape mirosul de talpă în nas, îşi spuneau una alteia, pradă aceloraşi ispite, ca nişte cărţi de bucate, de pişcoturi înmuiate în smântână şi alte alifioase, apoi au dat-o pe făinoase şi pe aluaturi, simţeam cum creşte în ele isteria numai recapitulând şi cum li se umflă limba sub greutatea amintirilor care le umplea toată gura, simţeam cum mă ia cu groază, deja vedeam budinci strivitoare în faţă şi mă întrebam cu mintea ameţită ce naiba am mâncat eu azi, aha, nişte caju, mi-am adus aminte, ba nu, asta fusese ieri, cred că rotofeiele nici nu’şi mai aminteau locul în care îşi îngropaseră  stăpânirea glandelor salivare, ca să se ducă să presare nişte flori.

Cu stângu’n dreptu’

Îmi zicea ea, privindu-mă pe sub gene cu ochii ăia verzi ca pelinul, ochi ce până acum două zile zvârleau iubiri, după asta ai recunoaşte-o dintr-o străfulgerare, ce’ţi mai place să te sabotezi de una singură, ce să fac, îi răspund, nu mă pot lăsa absorbită în vedeniile altora, nu poate cineva să îţi spună că dorul de tine este atât de puternic când nici măcar nu de-a privit pentru vreo clipă în ochi, nu pot să iau dorul ăsta şi să îl trec la mine în cont, cred în cuvinte în măsura în care ele poartă un fatum, şi ale lui începuseră să se înghesuie  şi era prea devreme pentru unele, lăsa loc mirării, şi tu ce ai făcut în schimb, le-ai dat neîncrederea, continuă ea cu întrebarea, ce te costa să aştepţi încă o zi jumate’, ai fi aflat-o, în schimb ţi-ai dat cu stângu’n dreptu’ taman acum când părea că se strecoară şopârla pasiunii să te muşte, halal exprimare de psiholog care face mişto de mine cu umor prin toate încheieturile, îi zic şi mă pun pe râs, drept recunoaştere a unui adevăr pe care mi-l strecura sub rigoarea tentaţiei de a fi cât mai cu tact, asta e, eu şi disponibilităţile mele de eroare, am un fel ciudat de a testa fragilităţi, e despre neîncredere, zice ea, e despre neîncredere şi asta, fără să vrei, duce înspre şi la opţiunea pentru precar,  îi răspund, aşadar nu te vedeai cu el într-o poveste, continuă ea şi’mi pironeşte privirea aia cercetătoare, m-a scos din minţi, dar asta din vina mea, am lăsat să îmi scape unul dintre cuvintele definitive, ăla fiind oricând, şi el a tras de cuvântul ăsta după cum i-ar fi convenit, şi asta a făcut-o fără oprire, doar eu pot să îmi aşez aşa cuvintele pe un pat al lui Procust, el nu părea a avea un simţ al concretului, lucidităţile mele exclud idealizarea şi-atunci i-am spus cu o sinceritate uluitoare că mă simt ca asediată, ce nu place dintr-o dată, enervează, a bătut în retragere, şi-a sfârşit simili-dragostea înainte de a o vedea împărtăşită.

Eşti nepereche, fir’ar

Legat de dragobetele ăsta mare lucru nu ştiu, mama zice că e ziua în care se împerechează păsările, că păsările astea nu rămân niciodată nepereche, ca destinul, sau ca ăia pentru care cuvântul dragoste a devenit unul sihastru, cauza fiind uşor de explicat, dragostea pe care o trăieşti, pe care o pierzi, pe care o amâni fără încetare, din care faci o poveste uitată, dacă eşti evă şi vrei să te ia cu îndrăgosteală şi dintr-o inertă să te preschimbi într-o idilică şi să devii albă de fericire, poate mai găseşti pe undeva nişte zăpadă, cică zăpada zânelor îi zice, eu de zâne nu duc lipsă, pentru că am unele ascunse în pod, acolo unde îmi ţin vechimile sufleteşti, chiar  la ora asta nu prea stau deloc, le aud tamponându-se de parcă ar fi nişte muşte în pahar, aşadar dacă sunt într-o agitaţie, clar nu e fără treabă, fără rost şi fără aplicaţie, fără abilitatea lor de zâne, fără şansă şi prin urmare fără rezultate, aşadar clar pun ceva la cale, cred că vor să îmi azvârle dragoste în ochi de să mi se pară că am privirea perforată ca un ciur, cred că vor să mă vadă mergând împiedicată pe străzi, să forfotească şi să duduie în mine chestiile alea pe care unii le asemuiesc unor bătăi de aripi ale fluturilor, ăia care ar avea toate motivele să pufnească în râsul lor secret văzându-mă într-un hal fără de hal, să mă ia din nou cu iluziile alea de candoare în care să încep iar să eternizez dragostea, să fiu transfigurată ca un spectru, gândurile mele, ca într-un balamuc, să trăiască starea de ospiciu, să nu-mi mai supraveghez neascultările, să aud în urechi numai cupidoni cu rumoarea guralivilor, semn că, legat de amor, auzul meu încă mai funcţionează, precum şi alte simţuri, să intru într-un soi de febră de a cărei semnificaţie să’şi dea seama toată lumea care mă ştie,să mă ia cu imensităţi lunatice şi halucinante, să mi se pară că mă transform cu totul şi mă prefac într-o femeie-pasăre.

 

 

Cuvintele pir

Acele cuvinte care se simt înşelate nu vor veni niciodată atunci când le vei chema la tine sau vor veni cel mai greu, altfel, cuvintele sunt la discreţia mea, nu cred în poveştile fără narator, poveştile la persoana a treia, apersonală, au fost cele ale mele de odată, când mă spuneam ca pe o nonpersoană, dând iluzia unui prezent, şi asta făcea din ele sistemul meu personal, eram tot eu, singura diferenţă fiind cea de pronume, singura alterare, asta despre persoana gramaticală şi gramatica fiinţei mele de-atunci, erau monologuri adresate, solilocviile mele lăuntrice, eu naratorul cel omniscient care făcea să îi scape secretele autoarei care eram, eu dispărând însă în umbra cuvintelor ei, am avut mereu, după cum ziceam, sfiala aia de a mă spune la cea mai singură persoană din lume şi atunci am spus despre mine ca despre o alta, rimbaudian, aşa, şi tot aşa, necruţător, acum sunt la fel, cauze şi clipe, aliate cu alte clipe şi alte cauze anterioare, dar scriu dezbrăcată de lirism, sunt cuvinte autoacordate, îndreptate înspre mine de către mine, din mine plecând cuvintele, ca proiectilele, înspre alte ţinte, alea pe care eu mi le aleg, când cuvintele sunt arme şi tu eşti ca un întreg depozit de armament, niciunul nu greşeşte drumul spre ţintă, ţintele mele sunt gândurile cărora le pregătesc o moarte, moartea cea mai totală, odată ce scriu despre ele le-am murit, asta neînsemnând că mor şi eu odată cu ele, toate cuvintele murite se duc undeva, unele cuvinte nu vor fi niciodată ca pirul, buruiana aia care se înmulţeşte din sapă, din orice rupt, vor dispărea şi din ele vor rămâne doar resturi, dacă se vor mai ivi sau nu, habar n’am, tot ce ştiu e că acum ar părea atât de prisos pentru că unele s-au născut din absurd, dragostea e o forţă absurdă, înainte de asta trăind o misterioasă creştere fără să-mi fi cerut timp, iar trăirea în absurd nu înseamnă decât agonie continuă.

Ca briciu’

Mi-am restrâns cercul de cuvinte, sunt mai virilă, ca să zic aşa, şi fără sentimentalisme majore, sunt minor sentimentală pe alocuri, pe unde nu e gheaţă la mal, malurile alea ale căror ursitoare de zări m-au înfrânt înainte de început, menirea lor fiind cea de a întrupa dureri, dar sunt aceeaşi expresie personală, sunt de aceeaşi luciditate sentimentală, am lăsat deoparte lirismul ăla de o mare emotivitate, nu zic că  poate nu o să mă mai ia vreodată cu elan liric, nu ştiu, nu ştiu ca pământul, dar ceea ce ştiu e că am pus unor lumi stăvilare, fac penitenţă acum ele, lumile, nu că n’aş fi fost cândva mai puţin cerebrală, atunci când, suavitate de limbă, mă cast înflăcăram cu naivitate pură în a sculpta din gânduri despre una, despre alta, laborios or graţios, pe aici nu fac literatură, nu evadez în astral, sunt expresie aspră, că aşa mă simt acum mai viguroasă, mi-am înfrânat nostalgiile de a fi aiurea, aiurea nu mi se mai potriveşte, aşa cum nu mi se mai potrivesc nici incertitudinile şi întrebările fără răspunsuri sau alea cu felul de a nu avea răspuns, nu-mi place la alţii trăncăneala lemnoasă, sau prealirismul cald şi sentimental sau falsificarea realităţii într-un mod pervers dar rafinat, sau blazarea aia jucată şi săpată până în amănunt de câte o muiere frigidă sufleteşte, de câte un flăcău tomnatec deziluzionat în câte o iubire amărâtă dar necesară, sau tristeţile unora cu descompunerile lor fatale, ştiu că există adevărul adevărat şi adevărul literar, asta despre cei care literaturizează, vorba vine, că asta e mult spus, literatură, despre cei care scriu în lumea asta virtuală, oarecum scriitorinci, cum zice omul care cândva aducea cartea, asta pentru cunoscători, sunt în scris memorie lucidă a unor întâmplări sau sunt cu tăiş de ele pedepsitoare, sunt scrutător analitică, nu că mi-ar fi zdrobit careva sensibilitatea, cum li se mai întâmplă unora, când tot ce trăim nu are cum să nu se transforme în substanţă sufletească.

Amsterdam, 16 grade la soare

Cu el am trăit la o temperatură febricitantă nopţi de tropotitoare galopuri ale sângelui care se sfârşeau în dimineţi, sexualitatea este o forţă magică şi în numele a tot ceea ce înseamnă am fost dorinţă nestăvilită şi ne-am trăit cu sete şi cu foame, una mai neîndurătoare ca alta, ne-am fost unul altuia fără ezitări, grabnici şi lacomi, nu ne-am jurat nimic niciodată, nu ne-am jurat dragoste de-a pururi, i-am trăit veşnicia atât cât i-a fost dat să fie, ne-am sorbit sufletele istoviţi şi înspământaţi de atâta dureroasă fericire, ne-am trăit dragostea cu libertatea până când dragostea nu a mai putut răzbate până la noi, o sfârşiseră depărtările, cu el am învăţat tăcerea şi cititul în braille atunci când mă atingea ca pe reliefuri de literă scriindu-mă apoi în trup, când făcea dragoste cu mine parcă venea de undeva, dintr-o singurătate în care uitase de unde să se ia, mă iubea cu disperarea de a fi fost fiecare noapte ultima, mă iubea peste fire, l-am iubit cu toate disperările care urlau în mine şi’n numele orbirii pur şi simplu, Amsterdam, iulie 2010, şi amintirea unei plaje pustii, marea era înfuriată ca într-o răzvrătire, stăteam în faţa ei, muţi, ţipetele pescăruşilor mă sfâşiau, sunt căderi care par un zbor, îmi dădusem drumul din înalt, aveam să uit dar au trecut ani şi eu nu uitasem nimic, stăteam pe nisip într-o tăcere desăvârşită şi braţele lui mă ţineau încleştat, îmi striveau rotunjimile sânilor, îl simţeam cum îl sufocau gândurile, gândurile mele erau negre cu braţele ridicate de spaimă, în el fusese linişte ca de mormânt şi dintr-o dată se pomenise cu mine în viaţa lui după atâţia ani, se abandonase dragostei, unei efemere prezenţe, îi era teamă de sfârşitul ei la fel cum îmi era şi mie, între noi erau drumuri care până atunci nu fuseseră zadarnice, dar care ştiam că într-o zi vor deveni unul ultim, gol şi singur, înţelegeam şi nu ne opuneam, stăteam în ultima zi de dragoste ca şi cum aş fi stat în moarte.

Ochii închişi ai uitării

Cândva în lumea ta dragostea de care trăgeai fără oprire dansa desculţă pe stradă când voia ea, ca o nebună cu părul vâlvoi, acum aş putea spune despre ea atât, e de parcă nimeni nu a fost vreodată acolo, primăvara aveai pleoapele verzi şi uitarea neîncepută, vara aveai mintea aiurea şi totul ţi se ştergea din minte, uitai cu voluptate, toamna te lăsai iubit, iarna erai distant şi nu dădeai nimic, ochii tăi erau ca doi tăciuni ce stăteau să se stingă,uitarea încremenită cu mâinile desfăcute în lături, nu vorbea nu se mişca, ana de demult nu mai e acum nici măcar o umbră de nălucă rătăcitoare printr-o memorie ca o maree cu fluxuri şi refluxuri, ana ta cea cândva dureroasă niciodată nu şi-a pierdut merele dar nu ştiu de ce, era veşnic flămândă, iar când îi era foame mânca depărtări, ana cu ochiul verde al uitării, ana tuturor vremurilor, ana privind cu ochii mari fiind destul, ana care nu se apropia de adevăr, ana care era pradă visurilor şi fantasmelor tuturor anotimpurilor, ana cea de-a lungul privirii tale şi de-a latul tristeţilor verticale, ana cea din înapoia ochilor cu care veneai în toate celelalte înainte de a i se pierde umbra în numele a ceva ce nu mai exista, ana-are-mere a fost prima propoziţie scrisă anume ca să nu fie uitată niciodată, acum povestea e moartă, eşti încă viu, fiecare bărbat are în el o ană zidită din iubire, ai văzut ce violent arde iubirea, ai trăit-o până în marginile ei cu ochiul căprui al dragostei tale, cum ar zice Cărtărescu, după ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit ana cea mijlocie pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea a împins-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să existe.

Aşa, vrăjitoreşte

Plouase două zile la rând ca de primăvară timpurie, iarna nu mai avea de mult buzele strânse şi învineţite, vrăjitoarea în tot timpul ăsta nu uitase să zboare sub câteva sute de metri ca să nu încurce traficul aerian, acum vrăjitoarea, la sfârşitul unor drumuri între cer şi pământ, drumuri mai chinuitoare şi decât dragostea cu chipul ei din contraste, amesteca în gând cuvinte cu puterea fanteziei profunde, asculta în căşti piesa aia care zicea că lângă inima mea vine inima ta, distribuţie de roluri, cuvintele ei, care se orânduiau după alte legi, cu elipsa predicaţiei ca regulă, aveau să înfrunte niscavai primejdii, aşa că încerca să le îmblânzească pentru că urma, seducătoare incantaţie, să farmece cu ele, să zăpăcească, în buna tradiţie a magiei, fireşte, magia ei stătea în intens invocarea silabelor, verbele ei fiind cam aceleaşi, unele dintre ele lovind continuu şi continuu în aceleaşi puncte şi direcţii cardinale, făcând din ea un adevărat asediu, demonic bombardament asupra unor zone de emoţii, vrăjitoarea era stăpânitoarea unor taine ale literelor, ştia despre trupul lor magic şi despre chimia lor tentaculară în înlănţuirea silabelor şi a cuvintelor, alea fără dezlegare de vrajă, întotdeauna frazele ei erau sacadate, solemne, potrivit acelei funcţii magice a incantaţiilor ei, prin unele cuvinte călătorise îndelung dar zadarnic, drumuri frânte, asta despre adverbul de mod cum care trece printr-un ce, dar asta nu o ştiuse nici ea, iar atunci când o ştiuse fusese uneori atât de târziu, puterile ei vrăjitoreşti avuseseră hotare iar ea nu îndeajuns de multă forţă încât acel ce, sfârşindu-l adesea cu preţul unei renunţări, să poarte un fatum, să unească distanţa dintre două lumi, conturul acelor cuvinte de atunci fiind acum unul fantomatic, deh, capriciile conjuncţiei în care se născuseră, aşa că acum încerca să le transforme în contrariul lor încercând nu să îl farmece pe cel înspre care fuseseră cândva îndreptate, ci să îl convingă.

Cu atât mai bine

Gesturile ei, aceste gesturi care nu pot fi stăpânite, cu atât mai bine, păstrează acele detalii de mişcare, detalii precise, gesturile ei, unele într-o splendidă gratuitate, se leagă de o realitate, a ei, cea a cărei unice nostalgii îngăduite era a timpului încheiat al unor lucruri, şi atunci îşi trăgea sufletul, atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încerca să se ferească în necontenire  şi pe care le îngropa iar în gânduri ca să se ducă înspre cele pentru care nu avea nevoie de puterea de himeră, apoi se ridica, îşi netezea cutele rochiei, îşi rotunjea durerile pe care le avea, îşi desprijinea fantezia de pe memoria realităţii, îşi lega baretele sandalelor, îşi împăca extremele sufleteşti, îşi îndepărta lumea ficţiunilor, cea care îi apropiase latenţele fertile şi adormite ale realităţii, transformându-i-le într-o fascinantă utopie din care îşi împletise aţe pentru tot ceea ce era viu în ea, dar părăsit, şi pe care avea să şi-l coase felurit pe tivul fiecărei clipe în care tot ceea ce ar fi trăit era lipsit de echivoc şi nemistificat, rar, şi cu atât mai bine, i se va mai întâmpla să îmbrace o dramă, şi asta cu sfială, una peste alta, Eros este un zeu bun, chiar dacă se întâmplă la răstimpuri mari şi chiar dacă dragostea schimbă uneori cu ea cuvinte descusute în lumea de aparenţe pe care e înfăşurată, în care stă încălţată cu pantofii reveriei, o astfel de dragoste nu se termină, cu atât mai bine, o astfel de dragoste abia începe şi începe mereu pentru că este acel fel de dragoste restanţieră şi perpetuă, chemarea ei poate fi măcinătoarea atunci când nu există decât în imaginaţie, fără contururi precise, oricum dragostea e o fugă în halucinaţie şi nimeni nu e nepăsarea surdă, însă asta nu înseamnă să te-apuce delirul când o auzi dar nici s-o tai cu paşi şovăielnici, şi nici nu umbla înnebunită după ea ca de ceva de care eşti sortit să nu scapi.

Ca’n apropiere de ziua îndrăgostiţilor

Nu ştiu să înjur bine, cu nerv, c’aş înjura ziua asta în pătratul căreia amorurile se conjugă, că mă stârneşte să o simt în carne, în oase, în sânge, aş vrea să fiu învechită’n răutăţi, dar nu sunt, cu gândul la  toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, m-aş înfăşura în asfinţituri verzi, dar n’am cu cine, sunt încăierată cu dragostea, de ziua ei, inocentă inconştienţă, sunt palidă neîndrăgostită, s’a zis cu mânuşile deşi mâinile gândurilor mele sunt învineţite de la umbletul lung prin gerul iernii, aş iubi  cu dramatismul cecităţii, da’ n-am pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, din fericire, unora li se întâmplă ca lucrurile astea să ia altă cale, până acum am luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei mi-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi mi-am asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea mi-am disimulat-o credibil doar arareori, nu caut dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate, ş’altcum, eu’s cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar sunt de’o resemnare totală că l-aş putea găsi pe cel care să mă facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile mele, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, şi fiecare evă are anotimpurile ei de înflorire, eu vreau unele cum nu le-am cunoscut până acum, fi’mi’ar cuminţeniile să’mi fie, alea în care nu am îndrăznit să am ceea ce nu aş fi putut avea şi să fiu ceea ce nu eram, potrivit temperamentului meu ar fi trebuit să pornesc înspre o dragoste  atacând-o cu convingere în loc să o omor neaşteptat, jură-mi-te pe ascuţişul tăişului ei, ăla în care ne aruncăm de bunăvoie, că data viitoare îi vei da ascultare, aud o voce ca din senin, cred că e Sfântul Valentin, ăla care, în milostivenia lui, are încredere, legat de mine, în fertilitatea verbului a iubi.

De jale

Păşeşte încet prin iarna ta, atât cât a mai rămas din ea, uite, acuşi se apropie ziua de Sfântu’ Valentin, nu insist asupra ei, mătăsoaso, că poate dă iama în tine starea poetică şi te ia cu valul de sentimentalism, şi lasă moartea, căprioaro cu ochi mici şi catifelaţi, că’ţi curge rimelul, se vede de sub latul bretonului, nu e despre trecătoarele iubiri, că ţi s-a stins până şi amintirea lor, pe aici nu se jeleşte, se refuză îmbrăţişarea durerii, asta la a cărei mare discreţie suntem, întâmplările care vin nu fac decât să ne-o lămurească, însă nu fă din asta o orgie a imaginaţiei, construieşte-ţi până atunci poveşti de necrezut cu superstiţia sincerităţii, nu înseamnă că în ele te vei îndrepta hotărât înspre suferinţă la finele unui sezon romantic, finalitate asumată, când te doare e pentru că te doare cu adevărat sau te doare pentru că s’ar putea să te doară, asta lipsită, fireşte, de un temei solid, nu c’ar trebui să adormi în credinţa asta, şiretlicul e să dai durerii ăsteia o turnură neobişnuită, aşadar fără să se lase cu frazeologii ale suspinului, orice dar nu asta, să faci praf durerea care te-a făcut fărâme, să nu mai vibrezi, ca o scoică, nici măcar stins la vuietul îndepărtat al lumii ei, a durerii care te-a închis cândva între carapace, nu mai ştii care a fost ultima ta durere şi nici ultima ta tristeţe nu mai ştii când a fost aşa cum nu-ţi mai aminteşti nici când ai auzit ultima dată efemerul teiubesc, centru semnatic al dragostei, asta pe care nu ai putea-o pune acum decât într-o ecuaţie absurdă, derizorie, ţi-ai încuiat uşile şi ţi-ai ferecat ferestrele de parcă dragostea ţi-ar veni cândva grămadă, ai revolte, înăbuşeşte-ţi-le, ştrengăreşte, în parade ludice, sau cum vrei, prefă-te distantă şi învăluie durerea în ironii tandre, îmbracă rochia asta, pentru că în ea te mişti suplu şi cu libertatate exagerată, nu te lăsa învăluită în plasa suspinelor amoroase, tragicul exclude tânguirea.

O mie şi una

Te înfăşori cu linişti vuitoare în timp ce ochii îţi strigă lacomi tăceri, devii stăpânul inexprimabilului, eşti flămând de senzaţii demult expulzate, deşi îţi repeţi la infinit despre ieşirea lor din memorie, lucruri decolorate, mişcări neduse până la capăt, expunerea la insecurităţi, vremurile alea cu respiraţii speciale îţi  pare că s-au dus şi ai convingerea că nu se vor mai întoarce,  o convingere care nu bate în retragere,  dormi cu toate gândurile trase peste tine, crezi că ai putea aştepta, te întrebi, vezi înşelător, asta despre iluziile imediat frânte, dincolo de tot ceea ce poţi acum privi este un înainte, unul invizibil, îţi spui în gând sunt un substantiv care fără verbul tău nu ar fi decât unul efemer, doar aşa trăiesc şi nu simulez gramatica fiinţei mele, îţi ieşi din minţi şi iarăşi te întrebi dacă poţi să aştepţi, gândurile tale fug contenit fără nesomnuri, le pierzi unul câte unul, ai o mie şi unu de gânduri, tu ştii că ai de luptat cu ele şi cu sine, îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă, le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, un teritoriu al pustiului, le impodobeşti cu măşti de carnaval, iluzii multicolore, unele s-au făcut praf, încetul cu încetul, drumul spre ele nu duce nicăieri, nu mai au strop de sânge, sunt agonice, trăsătura fundamentală a unor lucruri este ireversibilitatea, închizi şi deschizi tristeţi, ciclicităţi, îţi ard în ochi dorinţe care se duc înspre abisuri, eşti aşa de obosit de prea mult suflet, îţi tragi sufletul, dimensiunile altora se află la o distanţă prea mare, tragi mereu cele mai logice concluzii, şeherezada avea o stratagemă, încercând să se salveze, o mie şi una de poveşti pe care le-i spune însă unor lucruri nu le poate alunga însă moartea, restul e tăcere, ca’n Hamlet, pentru unii restul nu înseamnă altceva decât cuvinte.

Recursul la frică

Într-o zi cineva te va lua de mână şi te va duce departe, aşteaptă să se rupă tăcerile sau treci şi amăgeşte-te singur că o faci fără frică, frica de urmele unor vechi răni, vechiul, acel ceva foarte puţin necesar, amintirile, locurile alea din noi pândite permanent de ameninţarea uitării, uitarea aia în urma căreia te întrebi dacă a fost viaţă sau a fost vis, visul ăla, posesiune nesigură până când ajunge să înstăpânească efemerul, efemerul, semnul recunoaşterii lucrurilor pieritoare, efemerul ăla cu maximum de durabiliate, dragostea ca o nebună oarbă, uneori doar o singură dată te pătrunde şi atunci toată sau aproape destul, e despre dragoste şi despre forţe oarbe, fugi cât mai poţi, începi să te comporţi nebuneşte, toate chestiile astea apar la fiecare similar doar finalurile diferă şi mai diferă limitele vitezelor sufleteşti posibile, totul începe cu un vâjâit ca un puternic curent de aer apoi deja începi să te simţi plutind în derivă, a, crezi că visezi, nu visezi, te-am prevenit, eşti cu echilibrul pierdut din cauza propriei tale clătinări, vei exista atâta timp cât nu vei mai avea puterea să te zvârcoleşti ci să zvâcneşti, ai dorinţe care încep aşa, sfioase, cu ochi umezi de miel, şi apoi ajung departe cu priviri sălbatice, eroicul dorinţelor tale e fascinant căci habar n’ai ce te va aştepta dincolo, dincolo poate există, poate nu există, însă tu exişti, adu-ţi aminte de acel tu al putinţei fără de care dorinţele tale nu ar putea să locuiască într-o aşteptare şi nu’ţi mai încorda viscerele degeaba, şi vindecă-te de alea care nu se vor împlini vreodată, dar nu mai înainte de a le recapitula neobosit, câteodată unele dorinţe şi-au calculat greşit timpul, îmi plac poveştile care trişează cu sfârşitul, înainte de a se încheia se desfac de tine şi te lasă să crezi că merg mai departe, că vor continua la nesfârşire, amestecând timpurile, şiretlicurile jocului timpurilor, poate că nu acum, poate că altădată sau poate nici atunci, cândva, ce-ai mai putea însă spune unei poveşti care, dacă ar fi adevărată, s’ar cunoaşte toată dintr-odată, decât că lumea ei a obosit după ce ai văzut tot în ea, iar singurul tot erai doar tu, ţi-e frică, ştiu, recursul la frică nu e altceva decât o formă a incertitudinii.

Când tu, când altul

Oamenii se leagă prin cuvinte, astea care fac tot ce e cu putinţă pentru noi, îşi mută cuvintele de la unul la altul, crezând că ăla, altul, îl va înţelege fără rest şi îl va duce până la capăt, doar că atunci când vine vorba de semnificaţii lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că nu mereu astea îţi sunt recunoscute de celălalt, or despre asta e vorba când se lasă cu uniunea de apartenenţă, înainte de asta fiecare fiind la rândul lui intenţie şi aşteptare, aşteptarea ca adevărul tău să poată fi recunoscut de adevărul celuilalt, asta dacă poartă semne uşor de recunoscut, altfel se lasă cu tine pe culmile disperării, când ăla nu pricepe o iotă din ceea ce ai vrut să spui, şi asta nu pentru că ai spus prea mult sau prea puţin, creând o inegalitate de înţelegere, şi nici pentru că în euforia de a i te spune celuilalt ai uitat poate să fii mai puţin securizant, şi-ai încifrat mai mult decât putea el decodifica, nu, nici pomeneală de asta, nu’i vina nici a ta şi nici a lui că el a recunoscut din ceea ce tu voiai să îi fie înţelegere doar cât a putut, e vorba despre accesibilitate, şi asta o ia la vale în jos atunci când ăla de e spectatorul cuvintelor tale nu le recunoaşte, unde nu mai vorbesc şi de putinţa de comprehensiune, că poate cel căruia i te spui nu i se potrivesc anumite lungimi de cuvinte sau fraze de’astea ca ale mele, pletorice şi arborescente, şi riscă să rămână prins în crengile lor, şi apoi te pui pe jelit că aşteptarea ţi-a fost înşelată, că ai fost prea complicat pentru ăla, aia, care n-a putut să se caţere pe vrejul de fasole al întortocherilor tale retorice, şi asta pentru că îi vorbeai într-o necunoscută lui limbă, aia de care eşti tu legat ombilical, aşadar dacă vezi că ăla cu care vrei să fii o comunicare nu reuşeşte să se lase umplut de cuvintele tale, că musai să fiţi pe principiul vaselor comunicante, încearcă să fii cu adevărat în el ca el să se poate regăsi prin tine, ăsta e tot secretul, când nu e aşa tu nu mai ajungi la el, el nu mai ajunge la tine, aşadar ioc compatibiliate a comunicării, vă rămân la dispoziţie tăcerile.

Maiestatea sa, regele

Să lămurim un lucru din capul locului, legat de maiestatea sa regele, adică de cititor, ş’anume că nu lectura e dificilă, ci înţelegerea unui text, asta despre simultaneităţi, luaţi cuvântul şi prizaţi-l, altfel veţi fi în pierdere şi voi, şi ăla de scrie, şi dacă Buffon, îl ştiţi voi, spunea că stilul e omul, eu cred că şi legat de lectură, lectura asta care parează multe singurătăţi, se poate spune acelaşi lucru, fiecare cu ficţiunea pe care o lasă să năvălească asupra realităţii lui, asta despre literatură, nu zic de ăia pentru care chemarea literaturii este una timidă, de obicei sfârşeşte prin a fi una zadarnică, cuvântul e ăla care aplatizează relieful gândurilor, casa fiinţei fiecăruia, cuvinte în care simţi apoi că nu mai eşti acelaşi, că nu vei mai fi niciodată şi că mai bine le-ai fi tăcut, cuvintele mele au fost mereu într-o panică, aia a lucidităţii, aşa cred eu despre mine când mi le recitesc, mereu eu şi cu ele însă având ce să ne spunem, e foarte greu să scrii despre tine pe axa timpului pentru că adesea îţi pare că te cunoşti, dar nu e aşa, cel mai puţin îţi priveşti propriul chip, dacă vorbesc precum scriu, a întrebat cândva cineva pe altcineva care făcuse din mine o îndeletnicire, altcinevaul păstrând secretul şi zicând că da, am o foarte mare uşurinţă de a mă adapta la viaţa diferitelor cuvinte ale altora, dacă trăiesc aşa cum scriu m-a întrebat odată cineva, unul dintre regii ăştia de care zic, adică cititorul, care cititor câteodată m-a citit cu frica de a nu înţelege ceea ce scriu, aşadar să’i fie ruşine că nu şi-a luat rolul în serios, pentru că având ceva mai multă atenţie s’ar fi potrivit rostului, da’ deh, dacă el citea cangureşte, adică pe săritelea, eu ce vină am în afara celei de a fi un loc de cuvinte, că asta sunt, fără indicaţii de lectură, că mi’e să nu manipulez lectoru’, aşadar mi-a trecut prin minte excomunicarea unora dintre regii ăştia care înainte de toate ar trebui să ştie că există o ştiinţă a lecturii şi că eu de multe ori, legat de cuvintele mele, traduc dintr-o limbă, aia a amintirilor, în cea în care scriu, asta când textele mele poartă urme ale lor, că eu’s de’aia cu nonficţiunea, aşadar nici pomeneală de vreun cod în care să fiu citită, singura chestie care i-ar putea fi cititorului, viitorimii majestăţii sale, frână şi nu vervă, e că eu nu’s lapidară şi strânsă ci laxă şi densă.

Vorba lu’ Gainsbarre

De la Gainbourg la Gainsbarre, pentru cei ştiicioşi, pentru cei mai puţin ştiutori sau deloc, avea el un cântec în care îi zicea cum că dieu est un fumeur de havane şi cum că fumul ăla te duce’n paradis, eu am aici, pe pământ, nişte raiuri, fac volute şi mă tot mut dintr-unul într-altul, dar asta n’are legătură cu ţigările, el, Serge, fuma doar Gittanes, ăle mai ale naibilui de tari ţigări pe care le-am fumat vreodată în viaţa mea, acu’ nu ştiu dacă Cel de sus fumează, cred că o mai face uneori când e în vacanţă, că îşi mai ia câteodată vacanţă de la om, eu, în schimb, sunt fumătoare de pe la douăzeci şi unu de ani, cam de când mi-a tras maică’mea prima palmă, pentru că atunci când un prieten de era pe la noi a întrebat-o dacă o lasă pe Cami să fumeze, asta fiind eu, ea a răspuns că da, convinsă fiind că fiica ei nu se va spurca niciodată cu de’astea, iar fiica ei, văzând-o pe maică’sa cu o aşa atitudine favorabilă, mai ales că era într-o bună dispoziţie, şi-a aprins ţigara cu exaltare, după care, jap, a venit ca din senin palma maică’sii, căreia clar îi lipsea capacitatea de acomodare cu evenimentu’, că era cu adevărat un eveniment, aşadar, cam de când aveam anii ăia eu fumez cu pasiune, cu sentiment persistent, adică, dar cu toate astea eu nu aş lăsa niciun fumător liber pe stradă căruia să fiu nevoită să îi inspir dâra înecăcioasă de fum lăsată în urmă, aşa ca azi şi ca în altădată, când în aerul răcoros al unei dimineţi de-a dreptul primăvăratice, una mergea trăgând vârtos dintr-o ţigară, ‘mnezeul ma’mii ei de ţigară, şi eu în urma ei tuşind de zor, aşadar eu sunt pentru fără ţigări şi fără scrum, ca să putem încăpea unii într-alţii când ne întâlnim om cu fumător în locuri care ne au deopotrivă, vicleană complicaţie asta, unii trebuie să renunţe şi nu cvasi-deplin, ci pe de’a’ntregul, aşa că de ce să conlocuiască fiinţe nevinovate cu blestemul ăsta ce’a căzut pe capul ălui de fumează, de ce să fie asta o inseparabilitate, pentru că nu e drept pentru ei, chiar nu, aşa că fumătorii cu fumătorii şi nefumătorii doar cu amintirea noastră făcută scrum, împrăştiaţi ca fumul, ca scrumul.

El este, ea este

Laif is laif, nanananana, şi tu eşti el şi eu sunt ea, şi tu eşti nativ dezavantajat, asta despre nişte lupte, câteodată pari aşa, a avea o ereditate obosită, zic cu gândul la melodia aia a lui Opus, câteodată mai zic aşa, câte un cuvânt, şi’apoi uit în legătură cu ce l-am zis, cre’că e mai mereu în măsura în care se potriveşte cu ce iubesc şi cu ce urăsc, eu aşa sunt, uit repede când începe să mă doară ce văd şi văd că n’are noimă, durerile mele sunt mari când mi se opresc drumurile la neînceputuri, dă-mi  în loc ceva în care să cred, eu sunt cea care ştie totul şi cea care nu ştie absolut nimic, ceva m-a făcut să înţeleg toate astea, laif is laif, stau cu ochi furioşi la porţile paradisului, ăla întrezărit, şi’mi mor cuvintele, şi piere totul înainte de a cunoaşte ce pierd, tu eşti tu, eu sunt eu, o ea, toate femeile sunt măcar puţin asemănătoare în dureri, înainte de asta trăind metafore, căutând şi neştiind ce caută, eu sunt acea ea care nu are nicio definiţie, definiţia e o minciună, ea nu a trebuit niciodată să îţi dovedească ceva, nu’ţi mai lipi urechea de ea, ea nu’ţi mai spune nimic, nimicul dintre voi năpârleşte într-un sfârşit continuu, tăcerea ei te va însoţi pretutindeni cu frazele ei marqueziene, arborescente, ce a fost nu se mai poate travesti în altceva, tu eşti, ea este toate basmele evei, tu şi ea, tăcere stăpânitoare ucigător de mută, cândva şi unul şi celălalt talmeş-balmeş de visuri care începuseră să trântească prea tare uşile neavând de gând să răspundă la nicio întrebare, aşa se întâmplă adesea cu cei din casta visătorilor când muşcă lacomi şi flămânzi din ispite ca din mere, se înspăimântă apoi de moarte pentru că nu ştiu altceva nimic, decât că asta a fost ce-au vrut, când dragostea e făcută din chibrituri, şi până să se dezmeticească se pomenesc că încep să le cadă visurile la picioare rând pe rând şi nici măcar nu avuseseră timp să le rămână în urmă, dragostea e ca un capăt de care te îndepărtezi, fie că el există, fie că nu, ar fi trebuit pentru asta să le creeze o altă iluzie a realităţii lor, tu eşti, ea este, pluralul nu vă mai încorporează.

Este cum este

Căutătoare de amoruri clandestine pe care să le revirgineze, Una era o muieruşcă oarecare, dar de’o dibăcie a şireteniei nevoie mare, animal şiret din grădina edenului care, ca să îşi găsească adevărata fericire, cu ochii orbiţi de orizonturi, avea mai multe lumi simultane, în fiecare dintre ele era o alta, conţinutul fiecărei lumi fiind însăşi existenţa ei aflată în căutare de orbite, dar având însă o singură lume care nu putea merge până la capăt, şi mai avea ceva, un covor pe care dacă i-l luai în picioare înnebunea, asta despre linia unui destin, nimic nu o oprea în neizbutitele ei dezlânări în care se presimţea poetă, crezându-se un combustibil de hrănit intensităţi, aşa că se destină literaturii şi nici nu’i de mirare că tot ceea ce însemna nu era nimic altceva decât exces de literaturizare, asta despre dramele ei puse în vitrina de martiră unde se făcea că plânge cu toată apa lumii, cele mai rele îi fuseseră dragostele, aşa că alerga în friguri de la una la alta că n’avea somn şi n’avea nici viaţă, îşi dilata sentimentele deoarece aşa i se părea că obţine efecte lirice de mare tensiune, Una, cea a falsurilor ficţiunii,  era din inconstanţe şi incompletitudini şi vâna credulităţi şi naivităţi de masculi care căutau să îşi umple vidul zilelor şi care se hrăneau în secret cu lectura ei, masculi care erau destul de buni negociatori la tranzacţiile cu eros, dar cu avarii esenţiale, cu suflete ruinate, cu iubiri în alterare, friabile ca hârtia, şi cu grămezi de cărţi în cap în costumaţia, fireşte, a filozofiei, filozofie cardinală, făcându-i să le derapeze geometria, furnizându-le tentaţii între cer şi iad, cer şi iad corespunzându-şi deopotrivă, cavaleri ai tristei figuri care crezuseră că îşi încheiaseră bilanţurile cu amorul, oameni de abis din măruntaiele abisului dar cu gustul nirvanei, pendulând între etern şi vremelnic, şi făcând din Una, cea pe care o scoteau din lectură, visare la cote utopice şi de diferite altitudini, fiindcă erau dintr’acei care pentru a se ameţi se refugiază în cele mai ridicole visuri, şi niciunul nu ştia unde va ajunge cu ea, dar toţi se opinteau să facă ceva.

Urme

În autobuz, două locuri, pe unul dintre ele stătea un nene, ţinea ochii închişi, dau să mă aşez, îmi zice că e ocupat, zâmbesc şi mă îndepărtez câţiva paşi, nenea vorbea cu un prieten imaginar, trăgând din când în când câte o duşcă dintr-o sticlă pe care o ţinea strâns în mână ca nu carecumva să îi scape şi să i se facă ţăndări realitatea, zicea ceva de un drum, că e lung, părea că se încaieră cu gândurile lui, că începuse să se răstească, curva aia, începuse să răcnească şi iar a dat pe gât, nu mai ştiu pe cine mustra că nu se poartă cu respect, eram chiar în faţa lui şi de fapt trăgeam cu urechea, vezi cum sunt oamenii, mi-a zis, vorbea doar gândurilor lui, şi nu mie, a coborât la aceeaşi staţie cu mine, mergea în urma mea, nu mai auzeam dacă mai zicea ceva or’ ba, aveam gluga trasă pe cap, a trecut pe lângă mine, am auzit un Doamne’ajută, înaintea lui era un drum fără cale de întoarcere, cineva care e în lista mea de prieteni, asta despre feisbuc, şi care scrie sub un oarecare nume deşi al lui e unul atât de cunoscut în lumea scriitoricească, îmi spune ca bucata asta de text să o pun repede într-un volum până nu face picioare, că or fi auzit mulţi pe unii, unele, vorbind singuri, singure, în troleu sau în tramvai, da’ una e să-auzi vorbe fără şir şi alta e să faci din asta literatură, literatura vine de unde vrea ea, îi spun, eliberăm realităţi prin ficţiune, câteodată literatura nimic altceva decât un discurs secund, Bucureşti, mulţi ani urmă, un puşti care nu cred că avea mai mult de zece, un’şpe ani mă privea cu nişte ochi din care căzuseră toate privirile şi se făcuseră praf, în timp ce ducea o pungă la gură, un aurolac pentru trecătorii care de mult învăţaseră indiferenţa faţă de asemenea fiinţe, l-am întrebat de ce o face, mi-a răspuns râzând, şi râdea altfel,  că asta îl face să viseze frumos şi am trăit atunci senzaţia de abis, sunt fiinţe care nu mai pot să creadă nici în viaţă şi nici în ei înşişi şi atunci se leapădă de sine, asta este drama lor, fiinţele astea fug de tot ce e în ei un drum pierdut şi îşi găsesc refugiul în visul gol, visul gol e ochitorul care ucide înăuntru, e gratuit, dar de o gratuitate care ajunge de neîndurat.

Interviu cu un

Pentru confesiunile noastre avem uneori nevoie de un personaj fictiv, aşadar, cum am unul în debara, căruia îi voi spune cumva încât să îi şi ţin minte numele pentru că nu va dispărea prea curând, unul trăind acolo într-o singurătate ţepoasă, acolo unde îmi ţin închise istoriile, fiecare în cutia ei, aşa că am cutia cu real, cutia cu insolit, cutia cu miraculos şi cutia cu fantastic, despre altele nu pot să zic, mi-am zis să îi iau un interviu, că tot se împlântă el în mai toate realităţile mele, mai ales în alea pline de contradicţie, dar nu o prea scot la capăt cu el, îi pun întrebări în numele a ceva ce nu există, nu încă, îmi spune să las fanteziile deviante că uite aşa se nasc lucrurile de prisos şi continuităţile inutile, în schimb îmi tot leagă şi-uri, asta despre conjuncţia pe care o tot foloseşte augmentativ, cam supralicitează emoţii iar eu nu de asta am nevoie, aşa cum nici de repetiţiile lui izbitoare, dar îl las să vorbească, şi o face, şi se istoveşte vorbindu-şi, pentru că monologhează, mă gândesc să îl opresc până nu devine un interminabil solilocviu, invocă nişte lucruri şi astea se preschimbă în suspin, îmi place foarte mult personajul ăsta, e un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit, cred că a fost cândva îndrăgostit dar a renunţat demult la acel nimb al unicităţii pentru că şi-a dat seama că nu era decât unul iluzoriu, nu prea are nici amintiri şi nici nostalgii, îl întreb despre trecutul lui fericit, îmi răspunde sec că acesta nu există, îmi povesteşte despre ceea ce a lăsat în vechile depozite ale romantismului când era odată aşa, uite că l-am prins, aşadar are şi el o debara de care habar n’aveam, încerc să îl iscodesc dar nu îmi iese, se pare că cel mai mult acolo are trădări şi exaltări, îl ascult înţelegătoare, păi dacă nu îl înţeleg eu, cine să îl mai înţeleagă, aşadar totul se sfârşeşte cu acel cineva din pereche care rămâne singur, întreb, şi simt cum i se înţepeneşte gândul, mă priveşte de parcă ar căuta nişte cuvintele, unele grele, nu mai puţin grea în schimb tăcerea, fictivul omenesc e plăsmuire din coasta noastră, îmi spune, şi e din prea mult exces de realism.

Îl chema Daniel

Îl chema Daniel, niciodată Dan să nu îi fi spus pe nume, zicea că i-l ciunteşti, avea 1.85 şi un păr care îi cădea mereu în ochi, cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut eu vreodată, da’ aşa e când priveşti halucinant prin lentilele deformatoare ale îndrăgostirii, eu aveam 16 ani şi el 18, se uita la mine mereu cu ochii măriţi, cu pupilele dilatate, ochi care ţipau chemări, aş fi fugit la început de privirea lui fără să ştiu încotro mă îndrept, el citea Mihai Ralea şi asta mă dădeam şi eu că citesc, ce se dă se ia, îmi ascundeam atitudinile poetice, nu mă dădeam pândită nici de romantism şi nici de sentimentalisme ieftine, cum le zicea el,  presimţeam dureros că avea să fie suspinul adolescenţei mele, adolescenţă pe care el părea că o trăieşte în tranşee, când am simţit că încep să mă îndrăgostesc de el am început să îl ocolesc, când l-am cunoscut prima dată mi-a părut cel mai antipatic băiat care mi-a ieşit vreodată în cale, îi privea pe toţi cu un aer de plictiseală, îl ştiam din cartierul vărului meu, acolo unde îmi făceam veacul, stăteau la aceeaşi scară, trecea pe lângă mine ca şi cum nici nu existam, văru’ meu îmi povestise atâtea despre el, sfârşind cu un trebuie să îl cunoşti, mi-a fost îndeajuns o singură dată, era cea mai nesuferită fiinţă cu putinţă, stăteam lângă el cu pumnii strânşi şi cu dinţii încleştaţi şi atunci a fost ultima dată când aveam să îl mai văd, îmi zisesem, tot ce îndreptam asupra lui ca prigoană de cuvinte spuneam celui mai bun prieten pe care îl avea, prieten la rândul lui cu pomenitul meu verişor, Marius nu contenea să mă suprindă, ne auzeam în fiecare zi la telefon, după ce terminam orele, vorbeam cu el câte’n lună şi’n stele, năştea în mine o nostalgie acută, era martorul splendidelor mele cataclisme, doar ascultându-l totul se făcea în mine blând, după care dispărea, fiecare oră petrecută cu el era o lungă fericire, singurele clipe în care îl simţeam deznădăjduit erau alea în care încerca să mă facă să îmi schimb părerea pe care o aveam despre Daniel, dacă nu aduceam eu vorba despre, o făcea el, nu pot să neg că asta nu mi se părea ciudat, dar ca să n’o mai lungesc, cu timpul telefoanele lui Marius începuseră să se rărească, îmi lipsea cumplit, nu înţelegeam de ce nu mă mai sună, i-am spus-o unei fete care era cu el în clasă, răspunsul a venit ca un fulger, cel care mă suna era de fapt Daniel, restul e poveste, una care atunci nu avusese cum să nu mă sperie.

Anonimi

Ţin să dau la iveală un amănunt, m-am pricopsit cu o stalkeriţă, cu o urmăritoare, preţioasă prin candoarea entuziasmului cu care se ţine  de mine, eu fiind febra preocupărilor ei, printre altele, fireşte, frăgezimea acestui sentiment de a avea o careva pe urme e ceva de-a dreptul tulburător, visam un el robit de scrierile mele, care să nu se poată despărţi de ele fără să le vadă mereu şi când colo o evă îmi dă târcoale făcând din asta de fiecare dată o artă a revenirii, făptură proteică, mai ales de când a fost banată, a revenit ca o strigoaică sub diverse chipuri, adică aipiuri, e prinsă aici ca într-un cerc ademenitor şi fără scăpare, aşadar sunt săpână pe ea, o stăpânesc cu vraja, să te ţii furii când va citi toate astea, deşi nu cred că după o va lua la goană fără să se dumerească unde’i oprire, stalkeriţa mea are capital  dar nu mă va putea duce până la capăt, puţin probabil, dar atâta timp cât voi continua să scriu aici nu va şovăi să-mi fie, nu am cum să o împiedic, aşa că am resetat toate blocările, i-am slobozit drumurile, doarme cu obrazul pe stomacul cuvintelor mele, mă urmăreşte cu ochi flămânzi, palpită în toate vorbele mele, în toate cuvintele astea pe care le plimb pe falezele gândurilor mele, şi le varsă excitată pe umeri, şi le răsfiră ca pe plete, e constantă şi intensă în adoraţia pe care o are pentru mine, glumesc, structural îmi e ostilă şi de-o curiozitate de-a dreptul maladivă în ceea ce mă priveşte, îmi trăieşte toate cuvintele în cu totul alte dimensiuni de cum o fac eu, se încarcă fulgerător cu otravă, Doamne fereşte să i se spargă vreun cuvânt în cerul gurii, că ar avea parte de un sfârşit violent, nu ştiu cărui lucru i se datorează pasiunea pentru mine, dar cred că se îmbujorează de plăcerea de a lua din mine neînfrânată oricât doreşte şi ştiu toate chipurile sub care se furişează pe’aci, mă încearcă faţă de ea sentimente haotice, cred că existenţa ei e una ştirbită sau limitată şi viaţa ei se scurge monoton, dorinţa de suprimare a continuităţii pasiunii ăsteia pe care o are pentru mine nu cred că va fi una trăită curând, altfel s’ar chema că mă va trăi cu pasiunea unei rupturi, am orgoliul de a mă şti iubită.

Un anume fel de mască

În lumea virtuală  unii cu deficit de viaţă sunt asemeni oboselii îndatoririi unei manivele vechi dar care încă îşi mai duc cu o nevoie frenetică până la capăt masca, iar asta însă fără nicio trudă, tentaţia de a-şi vrea un anume chip  sechestrându-i, totul este ca şi în viaţă, destinat să înşele, masca nu este realul, niciun mister aici, totul bine ascuns îndărătul iluzoriului, măştile nu au avut mai niciodată rost la mine, asta despre a avea un rol special cu tot eşafodajul lui, nici măcar atunci când poate a fost să mă sfarm, nici de dragul jocului nu m-aş da fără îndoială şi vină, jocul este pentru mine ceva foarte grav şi serios, nici măcar atunci când a fost despre evanescenţele mele, calc cu crampoane solide perfect aderente la solul ei pentru că nu mai caut să cunosc ceea ce ştiu de dinainte, scriu acum cu o nepăsare încordată despre lumea asta narcotică pentru unii şi care e substanţa vie a unora pentru nişte măşti fertile şi variate care sunt improvizaţii se pare durabile şi care le sporesc taina, masca având darul seducţiei, lume care acum mă doare mai ales în regiunea ochilor, şi-am să zic şi de ce, şi dinspre care a început să bată un vânt de dezolare, şi-aşa mă încearcă un sentiment de părăsire pentru că lumea asta te curăţă de tot ce este pământean, te orbeşte lumina persistentă a ceea ce îţi pare, verbul a părea având în lumea asta un regim cu totul privilegiat, pentru că aici lucrurile nu sunt, lucrurile par, lume despre care ştii că i-ai putea smulge masca fără însă a ajunge la chipul ei adevărat, lume în care unora le trebuie o nouă minciună ca ceilalţi să continue să creadă în incredibil, o nouă mască ce nu se termină sau care începe mereu, restanţieră şi perpetuă din care fiinţele mistificării se vor recompune la infinit, din galeria vioaie a măştilor reţinându-le pe acelea al căror material este dulceag şi exclusiv feminin cu aspecte de narcisism cu pantofii alunecând în metafore şi cu sforţări lirice pentru a câştiga în intensitate mai ales prin manieră confesională, sporind numărul adoratorilor, posesiuni nesigure care devin reveniri, apoi reveniri după reveniri, măştilor lor având rutina împrospătării cameleonice, adoratori pentru care cândva toată lumea asta rămasă în urmă va fi uitată ca un guturai de iarnă.

Presupuneri

Ai simţul împotrivirii sau o naivitate prudentă, e ceva pe care crezi că nu îl poţi stăpâni şi acel ceva e într-un ritm care se repetă, îl stăpâneşti sau te stăpâneşte el pe tine, ori ori, simţi că fiecare pas pe care îl faci înseamnă o durere atunci când îţi iei nişte gânduri la rost întâi întrebându-l pe cel trecător prin ele de ce a întârziat atât, se întâmplă mereu în viaţa unei femei un el care îi sporeşte rătăcirile şi teama că la capătul lor se va găsi pe ea însăşi, înstrăinată, deşi tot ce ar vrea nu ar fi decât să plece din ea oriunde fără fantome monotone mergând în urma ei, fantomele tuturor jumătăţilor de adevăruri pe care le trăise şi care încercaseră să o îndepărteze de ea pe când credea că acela e adevărul şi că nu există altul, femeile sunt oricum nişte fiinţe care rătăcesc tăinuitor necontenit, în ele mereu dăinuie aşteptarea, uneori singurul lucru ce le mai rămâne, doresc întotdeauna mai mult decât pot, nasc în mintea lor veşnicii, măsură a lumilor închipuite care mai apoi devin măsura amăgirilor nemărginite, cred în tăria dragostei care e mai tare decât moartea, în minciuni deşarte adică, nu se retrag niciodată la jumătatea drumului deşi se poate întâmpla să le încalci tainicele legi ale hotarelor, măsoară trecerea timpului în durate sufleteşti, când iubesc dragostea e ca un timp delirant, timp ireal, e o tristeţe de care cu greu te scuturi cu toată ispita pe care o ai de a te întrista, oare ce s’ar fi putut întâmpla dacă l-ai fi întâlnit în vremea în care ştiai, şi nu ştiai pentru cât timp, despre nişte lucruri atât de puţin lămuritor, şi bănuiai că el ţi le-ar putea explica atât de bine, e drept, le-ai învăţat cu febră nestăpânită de una singură şi atât de dureros,  cu fiecare dintre ele având acel sentiment al absenţei, ceva mereu părea că lipseşte dar despre asta ai tăcut ca pământul, el ar fi fost cel care te-ar fi putut scoate din ceea ce ştiai, el e cel care  ţi-ar spune că  te-a văzut în toate gândurile de sub tâmplă, tot ce mai rămânea de făcut era să ştie încotro să se îndrepte pentru a te găsi fără să te caute, surpând în tine cu încăpăţânare tot ceea ce i s’ar fi împotrivit.

Poate că da, poate că nu

Ştii melodia aia a lui Jovanotti pe care mi-ai trimis-o odată de ziua mea, parcă anul trecut să fi fost, o tot ascult de ieri încoace şi mă tot gândesc cum nu ne vom întâlni noi doi niciodată, ţi-am spus cândva, demult, că de tine îmi va fi dor mereu, ai râs cu litere şi m-ai întrebat cum îţi poate fi dor de o fiinţă de pixeli, în locul ăsta nu ai ajuns deloc până acum, cred că nici măcar n’ai habar de existenţa blogului ăstuia, doar pe feisbuc mai laşi câte o urmă, uneori, a fost o vreme când îmi venea să strâng literele de tine îngrozită că am să le pierd cumva pe toate, îmi ziceai despre lumea mea aia naivă, mi-era teamă că ne vom minţi şi că între noi nu va fi altceva decât zadarnică vorbărie, nu mai ştiu când  a fost asta dar cred că într-un anotimp căruia nu’i număram clipele, au rămas atâtea întrebări prăbuşindu-se în sine neclar în faţa umbrei răspunsurilor tale, ţi-aş fi spus că există femei cu suflet cameleonic şi există bărbaţi cu suflet de dezertor, că nu a fost nimic între noi dar am vrut să ajungă ceva,că’mi pare că luciditatea mă face îngrozitor de sterilă, că există dragostea care te aruncă în haos,  că există haos-coerenţă şi fragilitatea acestei măsuri,  că se poate oricând miza pe iluzionare, că dragostea e un continuum vis-halucinaţie-realitate, că nu cred în suflete arse care nu se regenerează nicicum fiindcă au fost din lemn bun aşa că vor rămâne toată viaţa lor jar aprins, doar că unele au ars în zadar, mi-ai spus cam aşa, că veşnicia e atunci când celălalt se uită în ochii tăi până în adâncul fiinţei tale şi până când asta nu se va întâmpla n’ai să-mi mai scrii, cineva era nevoie să stea înlăuntrul tăcerii, unde se sfârşea tăcerea ta începea a mea, am aruncat de-atunci nişte nerăbdări care erau în mine şi nişte resturi ale unor dorinţe uzurpate, ale unora care au rămas din debandada amintirilor în care încă mă mai simţeam cu umbre murinde, ale capetelor de cuvinte în care nu am reuşit să spun nimic, ale firimiturilor de tăceri în care tot ce am făcut n’a fost altceva decât o retorică a absenţelor, am aruncat resturile spaimelor fără obiect precis, şi cocoloaşele regretelor care m-au macinat fără rost şi am adunat de pe toate stările mele de visare scamele suprarealităţilor, mi-au rămas neliniştile că te-aş putea întâlni cândva şi că privirile tale ar putea atinge ceea ce eu nu aş apuca să ascund, poate că atunci, poate că niciodată.

Deja un an

Tu, cel care mă citeşti, pentru că îi ştiu pe aproape toţi cei care calcă pe aici, mai puţin pe cei care se rătăcesc, pe cei care se chinuie ascunşi după un proxy şi pe cel sau cea care vine de departe taman din Woodbridge,Virginia, United States, tu ştii cine sunt eu, întreb, eu sunt aia cu sensibilitatea feminină exprimată cu simplitate, aia a acelor senzaţii care, când se lasă cu destrămări, cer o sensibilitate mai profundă decât cea care e în genere sensibilitatea ei, aia câteodată cu violenţe de cuvinte şi cu mistere uşor de ghicit, eu’s aia cu ochii de culoarea florilor înfrigurate, palidă în rochia ei ofilită, aşa aş fi fost tentată în a continua să scriu despre mine dacă nu mi-ar fi dispărut lirismul ăsta cândva atât de învolburat, nu că ar fi dispărut pe de-a’ntregul, eu’s cea care există mereu înainte, peste căderi, mai viguroasă decât căderea însăşi, o cădere ipotetică, fireşte, una care oricând ar putea deveni reală, cel mai mult urăsc pe lumea asta femeile care se dau, bocitor, memoriei tuturor torturilor inmagazinate, în fiecare cuvânt de-al lor sosind câte un mort, femei care în fiecare literă de-a lor se prăbuşesc, la naiba, nici măcar neantul, evelor, nici măcar un supliment de infern nu poate fi măgulit cu satisfacţia acestor atât de dese prăbuşiri, dar chiar nu vreau să particip la astfel de interpretări, am zis-o doar aşa, eu’s aia care pe aici îşi răsfiră pletele cuvintelor mângâiate numai de febrilităţile mâinilor gândurilor mele în stările de un continuu freamăt al unei sensibilităţi acute, pe care câteodată, dar numai câteodată, o mai las surprinsă în tragismul ei, sensibilitatea se naşte din luciditate, blestemată luciditate, am mai zis-o pe asta, eu’s aia cu ochii aşa de trişti, cum mi-a zis azi cineva care părea că se pierduse în ei fără scăpare şi căruia i-am răspuns că toate tristeţile mele încep să aibă trecut şi că niciuna nu mai are importanţă, în lumea mea există forţă şi posesoarea dispune de toată ştiinţa de a o manevra, eu’s aia care câteodată nu dă golului urmare, care nu a trăit niciodată vreo cea mai mare strivire, decât zdrobiri mărunte, eu’s aia căreia nu i se poate întâmpla nimic, pentru că a murit cândva, odată, cea ale cărei adâncuri sunt ca ale mării, care ştie că dragostea învinge fatalitatea, că există bărbaţi cu suflet de dezertor, eu’s aia care scrie pe’aici de vreun an cu un sentiment stăruitor.

Este ora

Sunt într-o umbră albăstruie, am ochi de flacără vânătă, continuă să  ningă pe adâncimea dintre umăr şi gât, totul va scânteia, frânturi de curcubeu se vor răsfrânge şi te vor face să închizi ochii, teama va rămâne undeva, departe, ultimii paşi nu vor duce nicăieri, ultimul gând mi se zbate în braţe trăgând aer în piept cu pleoapele pe jumătate peste ochii deschişi, orbi, în măsura în care depinde de noi, unele lucruri rămân împreună cu noi, în măsura în care depinde de ei, unii oameni rămân împreună, dacă nu bei dragostea când ţi-e sete o să’ţi fie sete de ea toată viaţa, amintirile ultimelor zile sunt vinete de frig, nu mă mai desfigurează întrebările, un amărât de vis zace într-un colţ cu genele încă ude de lacrimi, o să moară mai curând decât credeam, este ora, poate ceva mai mult, poate ceva mai puţin, s’o fi pricepând oare să moară, habar n’am, nici nu mai ştiu cum îl chemam pe nume în clipele de dragoste când mi se părea că prinsesem rădăcini în el, a fost odată ca niciodată un vis pe care l-am lăsat să hoinărească fără odihnă aiurea prin mine,era un vis nătâng căruia dacă începeai să îi spui cuvinte uluitoare, cuvinte mari, cuvinte grele, îi luai minţile, visului ăstuia tot i s’ar fi întâmplat odată ş’odată ceea ce i se întâmplă oricărui vis, când ar fi dat să zboare cât mai sus, deodată s’ar fi prăbuşit făcându-se una cu pământul, cineva i’ar fi dat drumul fără pic de milă, altfel nu va fi niciodată, aş fi dorit să previn iremediabilul şi să pot deturna sensurile, a trăit până acum clătinările unor intensităţi medii dar fără să fi ajuns la zdrobiri fatale, a căpătat deja un antrenament al suspinului, de câte ori a fost în derută îmi părea că preferă deruta, avea aşa nişte plăceri clandestine, jocul lui stupid relevându-şi deopotrivă inocenţa şi inutilitatea doar că acum las pe seama nălucilor să spele de piedicile naivităţii realitatea, ştiu sunt fiica unui înger cu visuri naive, e ora aşadar ca acest vis să moară, îi spun asta economisind cuvintele, evitând glazura şi metafora, el refuză să moară în ciuda tuturor sincerităţilor mele brutale, nu ştiu ce ar  mai vrea să îmi spună el mie, dar ştiu ce am să îi spun eu lui, că n’am remuşcări şi nici căinţă, mă priveşte ca un orb răpus de lumină apoi ochii lui se sparg în orbite de atâta frig.

Te pierd, zice Savage

Zice  că ai’m lusing iu, cum naibilui să pierzi ceea ce n’ai avut, cum să pierzi ceea ce nu poţi avea, am ascultat melodia asta de ieri încoace de-am căpătat o vervă ce începe să mă neliniştească, la mine dragostea e pierdută într-o neagră veşnicie, s-a nepotrivit cu mine şi cu ochii mei cu iris de catifea maro, pentru că am scris eu pe undeva că îmi potrivesc totul cu împrejurările de viaţă cu ochii, şi că în mine e mai mereu ceva de învins, dar nu despre asta e vorba acum, apropo, am nişte întunericimi pasionale în ochi, altfel, ca orice sentimentală, sunt o mediocră, şi asta mă face desăvârşită, de’aia nici nu mă privesc prea des în oglindă, că dacă fac din mine o sinteză, fac ţăndări oglinda, eu’s o femeie legat de care totul devine o chestiune de senzibilizare, totul reducându-se la acel ochi care mă fixează, exceptându-l pe cel miop, fireşte, cred că o să iasă ceva de-a valma din tot ce am să scriu pe’aci, mereu în astea am fost cea mai cea ori de câte ori în sufletul meu a fost o dezordine, risipitoare cu tot ce simt, dar nu de tot, acum glumesc, taina mea rămâne a mea şi numai a mea în povestea cu dragostea ca o osândă de dinainte ştiută, pentru că la urma urmei despre asta e vorba, despre un tine şi un celălalt într-o poveste, poveste în al cărei început nu gândeşti despre ăla în a cărui lume îţi faci încercarea că îţi va fi mai devreme sau mai târziu un străin, aştepţi pentru asta lămuriri de la lucrul ăla care se numeşte dragoste în care, naiv şi sentimental, încă mai ai credinţa până se întâmplă ceva  care  răstoarnă toată ordinea eternă a lumii tale, de atunci nefăcând altceva  decât să te opreşti la jumătate de drum de teama unei continuităţi inutile la el, tu întorcându-te la tine însuţi de fiecare dată după un sfârşit cu amărăciunea înţelesurilor, zicându-i înainte de asta ăluilalt în gând să nu te lase în bătaia vântului, la răscruce de voi,  că aveţi atâtea neîntâmplate finaluri dintre care nici măcar nu ştiţi cum să alegeţi unul, pentru că fiecare e mai dramatic decât celălalt, că nu asta vrei să îţi rămână din celălalt, amintirea lui o stafie mergând în spatele tău, dar oricâte sfârşituri am trăi mereu există un vis următor, doar că trebuie să avem mare grijă cine e acolo, la urma urmei nu suntem decît singurătăţi care absorb alte singurătăţi atât cât le e dat să’şi fie.

Un altul

Mâinepoimâine anul se sfârşeşte, pentru unii a început ca unul euforic, s-a sfârşit ca unul disforic, unora li s-au întâmplat lucruri pe care le credeau cu neputinţă a li se întâmpla vreodată lor, ci altora, mie mi-a luat privirea ubicuă, aia de şoim, rotitoare, şi m-a reînvăţat mersul, că mi-l pierdusem odată cu centrul echilibrului din urechea internă, imaginează-ţi cum e să te culci liniştit, ceva totuşi simţind că s-a întâmplat, iar a doua zi, când să vrei să te dai jos din pat, să constaţi că nu mai poţi merge altcumva decât târâş, şi a fost prima mea ceartă cu eternitatea, cerând un punct de sprijin, eu, atât de perisabilă, acum gândul ăsta întors înapoi n’are decât un câştig de haz ca toate celelalte care s’or mai fi întâmplat unora, altora, pe care încă îi mai desfigurează nişte întrebări, dorindu-şi ceva, dar nedându-şi seama ce, cred că despre asta e uneori când ajungi în faţa oglinzii, singura care îţi întâlneşte privirile, singura care te privea fără să îţi spună nimic în vremea când încercai să afli cine eşti, şi de la an la an te făceai tot mai frumoasă şi anotimpurile treceau unul după altul iluminate de aceeaşi dorinţă şi n’aveai ceasuri triste sau erau trecătoare şi fiecare an era anul voinţei, aşa îţi spuneai în fiecare an şi fiecare an trecea sterp, oglinda ţi-ar putea răspunde că dramatizezi într-un mod satisfăcător, tu râzi cu gândul la vremea când ceva îţi părea că va substitui săţios ficţiunea, frământat destin ai mai avut, măi fato, cred că se pot numi jurnale astea, paginile astea de hârtie pixelată unde ai tot scris despre vieţile încheiate ale unor lucruri de parcă n’ai fi avut încredere în memorie, proză de confesiuni deghizate, mai mult sau mai puţin, ochii te privesc din oglindă, acum pui altfel de întrebări, nu’ţi mai lipseşte de mult acel ceva adânc, nu mai crezi în contopiri, ar însemna să îţi pui iar masca aia a minciunii ca să te poţi minţi mai departe, revenind la credinţele tinereţilor tale, însă ce greu este când veghezi depărtarea şi asta totuşi, sau poate tocmai de aceea, naşte în tine iar dorinţe, dorinţele alea care n’au mai apucat să devină intense şi definitive, e sfârşitul unui an şi începutul altuia, scoţi din amintire tot ceea ce ai ascuns atunci când ţi-ai spus că va veni o zi când vei avea nevoie să o faci.

Gânduri răzleţe

Aş lua ostatice gândurile cuiva, apoi aş face cu el schimburi de ostatici sau aş fi început cu asta, cum că vis cu adevărat e acela pe care nu îl încetezi, oricât ar fi de nebunesc şi oricâte s’ar frânge sub nebunia lui, nu cred că e vreunul să îmi fi rămas neamănunţit şi pe niciunul nu l-am prefăcut într-o amintire care să mă obsedeze, aş fi avut un gând de’un magic discursiv despre ce şi cum, Crăciunul, dar l-am lăsat pe dinafară, n’o să vină zăpezile să aştearnă linişte aşa că nu’mi rămânea decât să le doresc tuturor în timpul ăsta să fie liniştiţi ca nişte biblioteci sau după caz, luaţi în vârtej de ce’orfi vrând ei să voiască, pasiuni, aşadar suferinţe, să nu îşi mai  adâncească sumbru convingerile fataliste, să lăse închipuirea deoparte, că nu face altceva decât să altereze existenţa, să fie descătuşeri ludice sporite că ş’aşa adesea ne simţim ca un cimitir lăuntric, să se certe când îi mânie vreo supărare dar să se împăce repede, să nu se apuce să tăie noduri gordiene decât dacă au abilităţi de chirurg, să lăse naibilui trecutul, că înapoi nu se mai pot întoarce, să nu’l mai vânture, să uite tot ceea e de uitat, şi s’o lăse mai uşor cu şpriţul zilele astea, c’o fi in vino veritas, vorba latinului, dar nu vrem să ni se volatilizeze toate adevărurile, nu, nu, astea le-aş fi zis eu lumii ieri, şi tot ieri era să mi se prăvălească otanenbaum, otanenbaum, cu cetina lui verde, dar nu că s’ar fi aplecat sub povara zecilor de globuri, ci din pricină de pierdere a simţului de echilibru, unul care neîndoielnic că îi lipseşte bradului ăstuia sau mie îndemânarea de a-l înbşurubăi zdravăn în suportul ăla al lui, bine că am fost prin preajmă chiar în clipa în care începuse să vireze la stânga taman când şi eu tot aşa, luam la dreapta curba unor gânduri, că mă bântuie de Crăciun fantomele unora, aşa că împotriva voinţei lui am prins dihania de doi metri jumate’, cuvinte de decor care îl rezumă cel mai bine, l-am fixat mai zdravăn în postament, după care i-am zâmbit liniştitor, iar unul dintre gândurile alea care mă bântuiau straşnic era că unele lucruri cărora le e hărăzit să apară nu sunt sortite să se sfârşească, mereu va fi ceva în continuare, absenţa unor lucruri repetate obsesiv în gând produce gesturi exagerate atunci când unora li se întâmplă, unii nu cred în destin, ci doar în viaţă, alţii au cu toate lucrurile în care au încetat să creadă o împăcare târzie.

Căutători

Un cineva sau o a ajuns pe faleze în urma căutării catastrofalelor vorbe cum că realitatea e dura şi de aceea avem nevoie de un refugiu in lumea virtuala, aşa îi sunau vorbele ca o revelaţie despre această lume şi zău de nu sunt între gravitate şi comic şi da, lumea asta e de un realism aspru când tu, oricare ai fi, eşti de un aspru realism, iar lumea virtuală îţi dă nădejdi, că deh, a ajuns o hiperrealitate de-a dreptul narcotică pentru unii unde căutătorul ăsta crede că va fi ferit de vitregiile realităţii în care n-a ajuns până acum să fie un războinic oţelit, aşa că se refugiază într-o lume care abundă de posesiuni amăgitoare pentru că’n cea reală, o lume frustră, aşteaptă ceva ce ştie că nu va veni vreodată şi în loc să se lovească de ea,mai bine, naiv visător, se ascunde într-o lume pixelată cu faună bogată unde crede că va ajunge adaptatul fericit, locuitor al ei, în cea reală un insolubil, un rătăcit, un trăitor de eşec, de singurătate, un înstrăinat ispitit de iluzia unei variante de trăire unde să fie constant euforic, euforie mereu ratată în viaţa cea de toate zilele unde unii sunt perdanţi din start şi după toate cărările dau mereu de acelaşi drum, ca’n eroii lui Kafka, aşa că unora nu le rămâne decât să îşi caute, aruncaţi cu risipă, în lumea virtuală, năluciri, tot atât de necesare ca şi lucrurile aievea, iar în lumea asta care poate fi una complementară poţi avea oricâte năluciri îţi doreşti, când ceea ce cauţi cu adevărat în cea trăită nu îţi coboară în cale, doar că e o lume din care, odată intrat, te vei desprinde greu, lumea asta nu îţi va părea una a vedeniilor, vei lua ceea ce vezi drept bun şi adevărat, mască, aparenţă, simulare, vedeniile astea vor birui asupra realismului crud, vei păşi în ea tot mai hotărât, tot mai întărâtat, nimic nu va mai fi sfios în tine, vei deveni un avatar ochii tăi vor avea ce culoare vrei, ochii altora la fel vor avea, şi până să prinzi de veste vei fi altul, ţi se va părea că pentru tine începe de aici adevărata ta viaţă, vezi de câte ori am tot repetat verbul a părea, şi asta pentru că lumea virtuală e una părelnică dar compensatoare, refugiul tău departe de realismul crud şi brutal, doar că’n ea vei fi doar ca într-o piesă de teatru iar piesele de teatru nu reuşesc decât pe scenă.

Poveste de iarnă

Dacă azi ar fi decembrie 6, azi ar fi nins toată ziua, aşa a fost când a venit pe lume şi cred că de’asta ea iubeşte zăpezile,  şi sunt mulţi ani de întâmplări adunate în minte ale poveştii ăsteia care e, dar nicio vrajbă între amintirile care ar vrea să o acapareze, multe aparţinând unui timp demult scăpătat, al tinereţii hergheluind, abuz de magic, vremea aia când totul era joc şi îndrăzneală, câteodată mai mult, câteodată mai puţin, şi putinţa iluziei, fără presimţiri răvăşitoare legate de ceea ce ar fi urmat să vină, când poate de multe era lipsită, dar nu de dragostea de viaţă ale cărei clipe le pândea în fiecare zi ca o apucată cu o inimă prea arzândă şi o anarhie a închipuirii, deşi viaţa era atunci un cuvânt la început şi nicidecum unul mare şi greu, zise fiinţa hoinar cu paşi elastici care simţea că nu va putea trăi niciodată singură nici atunci şi nici acum, poate altădată, cea care atunci când vrea să vorbească despre ea spune nu orice ci totul despre ea ca despre o alta, cu detaşare, doar că nu ştie cu care din cele din ea să înceapă, şi asta pentru că în câteva din ea ale trecutului nu s’ar mai recunoaşte, şi asta pentru că peste ele s-a adunat atâta praf şi atâta tăcere, cele care i se apropie numai ei şi în singurătate, nimeni altcineva nu ştie despre ele, ea păşeşte însă înainte, ele rămân acolo, înapoi, au fost trecătoare şi pot fi îndepărtate lesne când caută să se găsească pe ea însăşi iar acolo, în ele, nu găseşte ceea ce caută decât într-una singură, cea care a înmagazinat-o memorial, ştiind cu mult înainte despre ea, cea de acum, ca despre o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, ca un fel de preludiu al ei, de celelalte din ea ale altor vârste râde cu hohot, pentru că are de ce râde, râde mai ales de risipa decorativă a sentimentalismul lor naiv şi de tragediile momentelor în care înmuia pâinea dragostei în suferinţe, şi  îşi spunea că atunci când simţi că totul se apropie de sfârşit trebuie înmulţit, curioasă să vadă ce are să iasă până la urmă în povestea asta care este viaţa ei ca o dragoste, dragostea care dacă n’ar fi, ai trece pe lângă tine absent.

Demult, Apolodor

Pe umărul drept am încă toamnă, pe umărul stâng port aşteptări ferecate cu migală, şi’abia aştept să vină iarna, iarna toate se întorc parcă înapoi, dar şi până mâine mi se pare o veşnicie, bine că doar prin gânduri alerg ca o zbuciumată că altfel m’aş demonta din încheieturi, pe dinafară îmi ţin nerăbdarea bine închisă şi bine hrănită în locul ăla care se cheamă inimă, când fiecare mâine e pe picior de ducă şi fiecare pleacă eu rămân cu număratul zilelor în care umblu în sus şi în jos ca apucata, cu acele priviri în care înoată absenţe, e între anotimpuri şi când trec dintr-un anotimp într-altul oamenii toţi îmi par fragezi, goi de orice altceva, şi duioşi, iarna parcă toţi oamenii sunt nişte romantici întârziaţi, iarna e vremea copilăriei, în fiecare iarnă mă întreb unde sunt, ca şi zăpezile, oamenii de altădată, e vremea lui Apolodor, pinguinul ăla fost pe vremuri călător din vremea în care copilărimea ta încă nu era o călătorie încheiată, pinguinul ăla mereu în poziţia de ocrotitor cu alţii, ăla care în toate relaţiile, pe lângă fracul curat şi călcat pe care îl purta, îmbrăca mereu haina de protecţie a politeţii care îi ţinea pe inoportuni la distanţă şi îl ferea de intersectări nedorite şi în tot ce spunea unuia şi altuia Apolodor era mereu îmbrăcat în haina asta a convenţionalităţii, pentru că el le spunea mereu adevărul, ca pornire lăuntrică, însă nu frust şi direct, ci cu tact, ştiind mereu, după împrejurări, când să spună ceva sau când să tacă, şi când era să spună, ştia cum să îi vorbească fiecăruia, că pinguinul avea un ascuţit simţ de psihologie practică pe care o aplica la viaţă, Apolodor ştia că sinceritatea fără tact alunecă înspre grosolănie, Apolodor ştia că mulţi îi tratează pe cei din jur doar ca pe nişte instrumente utile intereselor, Apolodor mai făcea uneori şi gafe, dar asta pentru că adesea era candid şi distrat, trăia totul cu candoarea percepţiei şi inocenţa înţelesurilor, şi-aşa îţi vine un dor de oamenii de altădată, oamenii din sinceritate ca ţesătură continuă  care îi învelea etanş, şi aşa îţi vine un dor de a te pierde în tot ce înseamnă inocenţa unor ani în care nu ştiai încă preţul pe care îl vei plăti pentru toate lucrurile în care te vei afla ca în nişte haine mult prea lungi pentru tine şi mai mereu boţite.

A fi sau a nu fi

Când îi asculţi, pentru că inteligenţii, ăştia care în inteligenţa lor nu se strâng zgărciţi, trebuie ascultaţi cu urechile ciulite, asta dacă n’ai cărbune în urechi, adică ăia care’ţi par a fi altfel decât tine, după asta îi deosebeşti ca trăsătură generală, singura realitate pe care o poţi constata, celelalte fiind ipoteze, adică ăia de văd lucrurile altfel de cum sunt şi asta pentru că ştiu să surprindă esenţe, luând-o pe scurtătură în timp ce tu dai ocol dreptunghiului pe marginile lui dus şi’ntors cu imposibilitatea şi greutatea restructurării direcţiei, te apucă aşa, o frământare interioară care te face să palpiţi, simţi cum creşte în tine chestia aia care se numeşte ruşine că atât de multă beznă e în capul tău, că aşa de multe te despart de ei, ăia de au o putere care te înspăimântă, paralitic, şi până la urmă te face să recunoşti învins, stăpânit, da, dai din cap cu înţelegere şi-ţi spui că ăştia’s inteligenţi, după care îţi revii puţin câte puţin, nu-ţi frângi nici mâinile, nici nu’ţi rupi părul din cap şi nici nu ţi-l izbeşti de toţi pereţii, gândeşti că e groaznic să fii inteligent şi te zgudui ca de friguri, te ia cu bâţâială, că trupul e un rezonator al emotivităţii când te gândeşti că vivacitatea asta de spirit pe măsură ce cresc anii începe să descrească lent şi constant, inteligenţa asta în care eşti sau nu eşti din clipa în care pe dinăuntru eşti meditaţie şi reflexie interioară când e să se lase cu adecvare şi adaptarea iute la împrejurări de viaţă noi pe bază de restructurare şi de utilizare flexibilă a contactului tău cu lumea înconjurătoare, cu alţii şi cu tine însuţi, şi rezultatele acestui contact, sau altfel spus, a experienţei, chestia asta care însumează genetic toate faptele trecutului tău, chestia asta care fiecare ştie ce cuprinde rezumativ, mai cu seamă când e vorba de erori cât cuprinde şi mai puţin adevăr asta despre cunoaştere şi rătăcire, aşa că îţi spui cu resemnare că asta e, tu eşti în inteligenţă ca un navigator pe o mare pustie şi necunoscută, plutind în adiere, care o să dispară înghiţit în întuneric, în faţa ăstora de nu mai încape lumea de ei cu botul aşternut pe labe, că inteligenţa e inteligenţă, nu?

Convieţuiri

A fost odată ca niciodată pe vremea speranţei când încă oamenii nu trăiseră deziluzii, când oamenii cu euforie s-au abandonat unui gând ce nu părea himeric, visau, fără să creadă că s’ar putea înşela, că vor trăi  într-o ţară o viaţă ca într-un loc mai bun, fără să fie însă deprinşi cu unele sârguinţe în rolul de ucenici ai unei fragile democraţii, visul s-a dus pe apa sâmbetei, cum ar fi zis străbunica mea, mare lucru nu pricepeam eu când eram mică şi auzeam vorba asta, mai târziu m-am gândit la apa asta ca la una moartă în care se oglindesc doar fantomele a ceea ce ar fi putut să fie dar n’a fost, ape ce curg şi se destramă,vorbele din popor nu’s lungi şi nici încărcate şi poartă mari adevăruri, şi-aşa s-a dus pe apa aia, şi se pare că nu i-a venit greu deloc, visul unora despre o ţară unde, pe măsură ce anii treceau, din  unii oameni începeau să piară unele simţuri printre care simţul dreptăţii şi al echităţii, ăla care respinge lăcomia, lăcomie care pierde omenia, rânduiala asta morală a noastră, asta care te îndeamnă să doreşti binele altora şi dacă ţi-e cu putinţă, să îl şi faci, doar că pe nesimţitelea din ce în ce mai mulţi au început să abdice de la legea asta morală, şi din ce în ce mai multora nu le-a mai păsat de acele constrângeri interioare, de chestiile alea care se numesc norme şi care formează conştiinţa colectivă, şi mi se pare câteodată că în alcătuirea noastră ca popor predomină tragicul, tragedia fiind neputinţa de a trăi o viaţă în plenitudinea ei şi de’aici decadenţa, nu că asta mi-ar lămuri destinul omului insuficient care e în fiecare dintre noi, om cândva al ordinului binelui, moral armonios şi altruist ce îmi pare a fi suferit amputări morale, devenind  din ce în ce mai mult cantonat în ură şi dispreţ faţă de fiinţele din specia lui, noi, în ciuda anilor care au trecut, am rămas aceiaşi tineri cu contradicţii şi antinomii care nu s-au maturizat social de parcă noi nouă înşine ne-am opune cu îndârjire o rezistenţă, nu prea am deprins democraţia, nu am avut în ea hotărâre, neclintire şi statornicia apărării acelor norme care nu fac altceva decât să dea măsura civilizaţiei, civilizaţia pentru noi un cuvânt greu, asta despre forma lui adjectivală.

Halăuin

Cu privirea strânsă am început să sculptez felinare din dovleci, dovlecii mei au nişte culori şocante şi ascund o încăpăţânare, mă gândeam că odată ce înfig lama restul vine de la sine dar mai mult îi ciopârţesc pentru că nu am timp pentru tăieturi precise, nu ştiu cum se face dar ori de câte ori înfig lama, dovleacul începe să scrâşnească, e clar că nedibăcia mea nu mă destină unor astfel de îndeletniciri, de cum sfârşesc unul nu ştiu cum se face dar mă cuprinde aşa, o linişte molatecă pentru că dovlecii ăştia mă obosesc nesfârşit, de fapt nu ştiu dacă mai degrabă nu mă obosesc gândurile astea care’mi tot vin de pe te miri unde şi prin care înaintez destul de repede ca să le sfârşesc, pentru că’s din vremea în care le imploram să mă înveţe totul sau nimic despre a credea prea mult într-un vis şi într-un mult, mult imposibil, aşa că ziua asta de halăuin care urmează să se întâmple aş face’o pe întinderea orelor ei de noapte despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, care sunt înduioşate de amintiri şi de’aia tot cutreieră şi care se întorc înspre tine cu un zâmbet obosit zicându-ţi că au venit deşi nu ştii la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii pentru care tot ce ai mai putea face nu ar fi decât să le înşeli de-a pururi, aşa cum e orice relaţie trăită cu nimicul, şi pe care nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele, despre gândurile care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, de tăiat sufletul dinspre miazăzi înspre dreapta înspre apus, despre tot ce a rămas la tine ca pe un ţărm fără întoarcere,  şi ţi se pare că toate gândurile astea, nălucile tale, au murit fără visuri şi acum s-au întors să te bântuie dar îţi cer să le dai voie, să le dai timp deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele tale pe care le întrebi dacă vor să le dai adevărul sau vor să le păcăleşti, pentru că în ele nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce’ar rămâne, trick or treat.

Ficţiune

Cu memoria avariată, uitând mai tot sau aproape destul, priveşti de sub bretonul lung cu ochi neastâmpăraţi, aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul şi atunci în ochii tăi nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare, tot ce nu ai putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări ai răstignit pe crucea timpului, murind pe rând, au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea ta, tu, aplecată peste marginea gândurilor tale dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când ţi-ai dat seama de absurditatea ei, spunându-ţi că orice aşteptare întâlneşte ceva la capătul ei, când nu se întâmplă aşa, iar la capătul ei este absenţa, se poate vorbi despre acea aşteptare ca despre una frustrată, e un contrast între iluzoria aşteptare şi realitatea crudă când orice lucru tinde spre o finalitate iar apoi sunt eclipse ale tăcerii, când unele gânduri aleargă de-a’ndărătul, în umbra lor, în lumea unora dintre ele care se amână, se retrage sau se recuză, căutându-le pe acelea care ar fi trebuit să fie altundeva unde nu vor fi niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge, şi până acolo apasă pe fiecare simţ când ştii de unde începi şi cum, dar nu ştii unde vei ajunge, unde vei sfârşi, sau dacă, dar vrei să ajungi undeva, înaintări şi retrageri, şi nu altunde, şi atunci te simţi a cutezanţelor interzise căreia i s-au răcit privirile pentru că ai închis ochii deşi sfârşitul nu părea să fie aproape, de sub breton însă ceea ce vedeai limpezindu-se în cele din urmă, înţelegând brusc că dacă închideai iar ochii ai fi fost pierdută, ai fi început să îi construieşti acelui gând alte vieţi, ai fi început iar să visezi, a trăi şi a visa fiind acelaşi lucru, ai fi început iar să ficţionalizezi fără se vezi de-a lungul închipuirii lacătul care ferecă şi asta te-ar fi făcut să mergi neobosită până la capătul a ceva ce ar fi fost nimic sau dispărut, dacă fusese vreodată, dar mersul prin gânduri în memoria ta era fără putinţă de uitare, e tot ce îţi aminteai la urma urmei, multe amintiri fără pluralul incluziunii.

Poveste pentru mâine

Este frig, foarte frig, totul rămâne frig, şi în toamna asta udă a fost cândva când am crezut ca zilele ei vor fi ale unei bacante despuiate în dansul căreia m’aş fi prins cu toate clipele, fireşte că anotimpul ăsta poate părea că nu joacă niciun rol în ceea ce voi scrie, doar că este un fel de instanţă narativă, dacă n’ar fi fost ea, o cândva toamnă, să spună într-un fel nebănuit, povestea asta care neluată în serios putea să moară înfrântă sau poate că eu muream de frică să o trăiesc, în care părea că înaintez cât puteam de repede deşi în mine stăteam pe loc, lucru aparent straniu dar normal în fond, povestea asta, aşadar, nu ar fi putut fi, cam aşa încept basmele răsturnate, aşa că am să las toamna să spună povestea ca pe o înşirare de vorbe, povestea asta în amintirile căreia sunt un du-te vino în niciuna dintre ele neadâncindu-mă fără să scot de acolo o lume, poveste care a început în nevăzut cu reticenţele la orizontul ei, având mai târziu ca linii cardinale încrederea, sinceritatea şi sensibilitatea, pe care m-am amăgit că o fac să dispară din câmpul de apercepţie a vederii atunci când i-am spus că nu o mai văd şi asta pentru că voiam să o dau uitării, ştergându-i orice urmă ar fi putut fi atinsă pe dinafară doar că era doar părelnic, de-acolo de unde o dădusem înghiţirii ea continuând să îmi vorbească deşi nu o provocasem să o facă nici măcar invocând intimitatea melancoliilor în care, recunosc, mă mai lăsam prinsă când şi când atunci când ea, melancolia, trăgea fără de oprire de mine doar că mă desperecheam la iuţeală de ea, zadarnic o fi crezut că drumul până la mine e liber, îl părăsisem în nişte zori de zi ca pe un tărâm îndepărtat, când realitatea poveştii a fost pusă sub semnul îndoielii, atunci când am zis că e pentru ultima dată când mă mai las să cad în capcana iluziei veşniciei unor lucruri, fireşte că nu era pentru prima dată când o spuneam, mai fusese şi o penultimă oară, şi o antepenultimă, dar de fiecare dată când alergasem prin gândurile astea obosisem însă tot nu mă lecuiam de ele, aşa se întâmplă mereu când alergi de la realitate la aspiraţie.

Gardian

Taci îndârjit, tăcerea ta nu e ca un pumn crispat în care să îţi ţii cuvinte învinse, e un semn păzitor care stă în picioare, îţi vorbeşte în şir şi fără oprire, ceea ce era fatal să se întâmple s-a întâmplat, cuvintele tale au plecat în lume de parcă totul e dispărut şi pentru totdeauna pierdut, ţi le-ai strâns ghem cu o iuţeală ameţitoare, cuvintele, cele acum pline de absenţe, treptele tale de intensitate a locomoţiei, cuvintele astea în care cândva asediai şi cucereai şi cărora nu le-ai trăit nicio durere chinuitoare deşi unele ar fi putut avea nuanţe sângerii, le-ai strâns până la ultima suflare, ţi-ai făcut rechizitoriul şi te-ai condamnat la tăcere, dar nu la acea tăcere de care e întotdeauna nevoie şi care, cu cât vine la timp, cu atât mai bine, ai pus între tine şi fiinţa din zarea îndepărtată un zid de piatră, neînduplecat, şi te-ai întors la tine resemnat ca după o lungă odisee, şi ai abandonat-o derutelor ca ipostază tiranică, acum pentru ea nu mai locuieşti nicăieri, înstrăinarea te-a îndepărtat şi acum poate se consolează în interioarele tăcerii tale labirintice prin care ai început să te rătăceşti ca prin ceva interminabil sau poate că te-ai lăsat în ea întemniţat, tăcerea ca în spaţiu carceral, şi acum trăieşti iluzia unei evadări compensatoriu prin ficţiune, îţi închipui că va veni o zi în care te vei întoarce iar şi intensificator în locul unde cineva te aşteaptă de parcă ai întârzia să vii, atâta doar, cineva aşteptând în fiecare zi, o veghe inutilă, aşteptând ceva pe celălalt mal, malul tău şi malul ei despărţite de ape mari, de apele tăcerii, iar marea tăcerii nu are ţărmuri, e un verdict pe care l-ai dat cândva acelui tu pe care îl numeai personaj, unul travestit în cuvintele tale, ea, fiinţa lucidităţii fără cruţare căreia îi citeai senzual realităţile şi pe care acum o taci cam de pe atunci anticipând exagerat lucrurile, tăcerea vine mereu după moartea cuvintelor, tăcerea e un comentariu al decesului lor, un fel de panegiric a tot ce a însemnat simţirea lor nudă din vremea în care erau tropotitoare galopuri, după tăcere probabil că nu va mai exista nicio particulă copulativă care să mai urmeze după, aşa, ca un refren al unei existenţe încheiate, mai probabil asta.

Amurgul cuvintelor

Nu’ţi aminteşti ce i-ai spus ultima oară, e uitat, ca tăcerea după cuvinte, ca tot ce n’a fost, în tăcere senzaţia de apăsare e cu atât mai pătrunzătoare cu cât sentimentul de inexplicabil e mai exasperant, atunci când cea a gândurilor tale nu-ţi poate înţelege sfârşitul cuvintelor, renunţarea la ele, timpul lor încheiat, crede că vrei să ucizi în tine tot ceea ce a însemnat, orice legătură pe care o simte ca definitiv pierdută, din ea  rămânând în tine doar o străvezie închipuire de contur, ceva părelnic,  ceva închis acum în care cândva sedimentase o fiinţă, una dintr-un cuvânt pe care de mult nu îl mai rostiseşi şi nici nu credeai că îl vei mai rosti vreodată, şi acum totul s-a oprit pe neaşteptate, deşi în ea, cea de la răscrucea care întretaie drumurile cu destinul părăsirilor, simte că s-a oprit continuând, aşa că nu-ţi mai rămâne de făcut decât să scoţi cuvinte din pălăria hazardului dacă tot nu mai ai încredere într-unele, cele pe care le simţi aşa de străine şi nu mai au ce’ţi spune, dacă tot ce ai făcut cu ele nu a fost decât destrămare, alea acum fără lume şi fără loc alungate pretutindeni din tine, nu, asta nu înseamnă să te apuce subit dadaismul cu elipse, substituţii şi permutaţii grafice, ci doar că distanţele dintre cuvintele tale şi ea s-au făcut tot mai mari şi a fost odată ca niciodată când erai aşa de sprinten în ele, cuvintele astea cărora acum le eşti refuznic, spune aşa, la nimereală sau joacă-le asemeni unui actor, dar nu cu acel fel de joc din care să nu ieşi teafăr, construieşte-ţi mai întâi o cortină şi trăieşte-ţi cuvintele asemeni unui rol, nu-ţi trebuie acorduri personale între ele, câteva ar fi suficiente pentru constituirea unei semnificaţii, celălalt pe care îl taci îi va adăuga perechea din oglindă, aşadar, un înţeles cu două intrări, ale fiecăruia dintre cei doi, fireşte că cel pe care îl taci trăieşte durerea iar durerea lui despică tot ce s’ar vrea uniform semantic, dar ce’ţi pasă, ce’ţi pasă că ea îţi aşteaptă cuvintele pe care ţi le luase ca pe ceva hărăzit să nu dispară niciodată din vremea în care îi asediai periodic imensitatea, hai, dă-i doi ochi care încă mai ştiu să vadă amintirea, nu îţi cere altceva, amintirea asta a tot ce a fost inima chiar în bătaia ei, inima ta, inima ei.

Răspântii

Faci presupuneri, luneci sprinten printre ele şi nu te interesează eroarea, nu te interesează cât de depărtat este  ce crezi sau ţi se pare de ceea ce va fi cu adevărat, rotunjeşti aproximări prin lipsă, rotunjeşti aşteptări, alea în care ai înmagazinat enorm şi la iuţeală, alea în care stai cu mâinile pe piept ca mortu’, de fapt propriile tale înfrângeri sau anulări când e simplu de presupus ce urmează, anulezi sensul cuvântului zadarnic uitând de toate ghinioanele pe care le-ai avut la loteria sentimentelor, deşi gândeşti despre ele că au fost din zona lui nici prea-prea nici a lui foarte-foarte, despre inconsecvenţe ai putea  spune, dacă ar fi recunoscute, că au trădat nesiguranţă, în tine e mai mereu câte o troie dar niciodată vreun război din pricina vreunei femei care încearcă să îşi potrivească în tine decorurile anotimpurilor, cea pe care o aştepţi nu se mai iveşte deşi nu ai recunoaşte în ruptul capului că din gândul ăsta adesea ciopleşti fantasme, pe tavanul lui  plin de praf cresc pânze de păianjeni, durata dragostei pentru tine nu a fost altceva decât o fugă înapoi, ai negat-o anulând orice putinţă a ei de a deveni reală iar clipele astea în tine s-au înmulţit vertiginos în multe amintiri,astea la îndemâna oricui, îndreptându-se spre uitare, resurecţia ta s-a lăsat cu ironii din partea timpului, şi mereu simţul timpului ţi-a fost unul ascuţit, timpul ăsta pe care l-ai trăit mereu contracronometru, falsă argumentaţie pentru fiecare julietă pe care nu ai lăsat-o să-ţi fie şeherezadă, grăbându-i moartea, atunci când ai încercat să i te povesteşti dragostei, povestea însemnând întâi şi’ntâi şi în cele din urmă nimic altceva decât temporalitate, instanţă definitivă, poveste în care brusc s-a făcut tăcere, tăcerea, cu puterea ei de dezarticulare, condamnând povestea la inexistenţă sau altfel spus, cum e  să te descotoroseşti de ceva pe care nu îl poţi regiza, dragostea, pentru tine, un alt blestem, pentru că deşi ai vrut mereu să scapi de ea nu ai putut, ce să cauţi tu acolo, te-ai întrebat, şi până când să stai, întrebări idioate în care ştiai că te minţi, dar ce departe eşti acum de toate astea, mergi prin viaţă cu mâinile îndesate în buzunare, niciodată de unde ai rămas, nu te mai uiţi înapoi, nimic nu e oprire, îndepărtezi din tine tot ce e de prisos, mistere, realităţi înşelătoare, presupoziţii, life size ghosts, blestemat să nu uiţi.

Nelinişti

Unii, cărora le-ai zice duceţi-vă naiba şi trăiţi, cărora le pari o vâltoare de nelinişte sufletească şi nu o linişte cu mădulare trainice ferecată cu migală, cărora li se pare că te-au privit din interiorul tău, de parcă acolo au dospit având aşadar convingerea că eşti teribil de nefericit, că eşti oriunde numai în liniştea sufletului tău nu, că în liniştea sufletească tu înaintezi de’a’ndărătelea şi că niciodată nu o să ajungi să te înăbuşe, să te stranguleze, că n’ai tu atâta perseverenţă încât să îţi modifici ambianţele, îţi vor arunca aşa, ironic, din înaltul zenului lor, zen, un cuvânt pe care nu l-am înţeles niciodată pe de-a întregul, ceva îmi va scăpa mereu înţelegerii sau ceva oi fi interpretat eu fals, cine ştie, cuvinte de dorinţă pe care o au pentru tine, şi anume aceea de a-ţi găsi liniştea asta cărora lor se pare că nimic nu le-o perturbă, nici alaltăieri, nici ieri, nici azi şi nici vreodată, ei fiind acei care şi-au înfundat toate potecile înspre nelinişte, oricare ar fi fost paleativele, pentru că striveau, aşa  că acum niciun cataclism nu le-ar mai putea-o dezarticula, niciodată sufletul lor n’ar mai fi vreun naufragiat, niciodată nu ar mai fi distrus sufleteşte, ei trăind această linişte după definiţia perfect corespunzătoare, scâldându-se în toate culorile ei deşi cred că liniştea sufletească are o singură culoare, cea a antitodului la avarieri, ondulându-se în ea şi în sineşi ca într-o maree ritmic, recuperator şi curativ, ferindu-şi sufletul de traume care macină şi dezangrenează pe când tu te tot contopeşti cu neliniştea, veşnica ta zbatere, prin ardoare într-o unică fiinţă, eşti un tot, neliniştea fiind o stare menstruală a naturii tale, şi de-aici ravagiile, aşadar, de’acolo, din înaltul zenului lor, tu le pari un ceva ca o defecţiune ireversibilă care s-a stricat pentru totdeauna, mai ales când te aud vorbind de vechile tale tristeţi în care eşti înaintări şi retrageri, tristeţile astea ale căror accente de intensitate cad pe silabele lunilor impare, cele nepereche, cu toate cuvintele dactilice şi amfibrahice, aşa ca în lacrimă, trecere, fărâmă, tăcere, cuvinte spuse cu acea epuizare provenind de la zădărnicie, pentru a nu mai exista înapoi, căutând adevărul despre ele, despre acele întâmplări, şi asta într-o linişte care ar putea părea de-a dreptul catatonică în care prin transparenţa gândurilor ţi s’ar putea vedea oasele, tu în fiecare întâmplare incandescenţă cu respiraţii virile şi cu acea seninătate a fiinţei care a traversat dureri, adesea mistuită în duioşia ireversibilităţii unor lucruri, câlcând în tine şi lăsând urme limpezi.

Adevărurile mele

Am urticarie, mi se întâmplă adesea să o fac atunci când dau peste unii care s-au luat cu scrisul, atât de fini observatori ai tuturor intimităţilor complexe când e de lăsat cu ceva care s’ar supune explorării, una minuţioasă şi atentă, ăştia care, cum ar veni, lasă de înţeles despre ei, cei ai unui destin iluminat spiritual, într-o logoree  heideggerian existenţială, că au absolvit magna cum laude în viaţă examenul interiorităţii dar şi pe cel al lumii exterioare şi care, într-o sintaxă laborioasă, spun nişte lucruri cu pretenţii de adevăr, generalizându-le, or’ tot ce se vrea a fi în chip de adevăr odată ce îl generalizezi devine fals, potrivindu-se unora dar nu şi altora, în jurul cărora doar unii, nu şi alţii, brodează varianta lor personală, cea care se potriveşte că altfel i’ar apuca dansul împieliţat al contradicţiilor, zeii ăştia care ştiu toate adevărurile urcând toate treptele cunoaşterii, şi pe cea văzută de sus în jos cât şi pe cea văzută de jos în sus stăpânindu-le orânduitor pe toate de parcă peste ele ar stăpâni, ca’n monadologia lui nenea ăla, Leibniz pe numele lui, marea unitate transcendentă, devenind convingători prin adevărul reacţiei celor care, fiinţe crude şi vulnerabile, îi citesc ca pe sfânta scriptură, le dau roată ca nişte apucaţi zeilor ăstora mai mult ai teoriilor decât ai realităţilor trăite, care îţi dau de înţeles că în lupta cu toate întrebările au ieşit învingători, că adevărurile lor nu au fost niciodată egale cu erorile, pentru mine ceva a devenit adevărat când a început de la întâmplător şi s-a oprit la constant devenind veche şi necesară certitudine şi niciodată într-o  prea mare intimitate cu mine, pentru că asta m’ar fi îndepărtat de adevăr, de cel despre fiinţa mea, au fost adevăruri cărora le-am pus întrebări cardinale  doar că dincolo de ele răspunsurile au tăcut mereu poate nevrând să se risipească fără rost, aşa că au trecut singure mai departe, pentru altele am născocit piedici, obstacolele fiind pietrele lor de încercare, unele adevăruri au cerut cruzimi obligatorii, cei cărora le-am spus despre adevărurile mele au  simţit cum li se limpezesc gânduri cu care şi ei se luptaseră, semn că adevărurile lor le recunoşteau pe ale mele aşa cum şi eu, la rândul meu m-am recunoscut într’ale altora, şi n’am avut ce să le mai pun deasupra, şi’atât de micşorată m-am simţit în faţa lor, şi’atâtea nesingure adevăruri sunt pretutindeni trecând din om în om, fiecare avându-le altceva de spus.

Uitarea

Să n’o lăsăm să plece, o să încerce să fugă şi în niciuna dintre noi nu o va mai putea ajunge vreodată, strigau în visul ei amintirile înnebunite de neputinţă, nu erau prea multe dar întrebarea era de ce, dar femeia reuşi să se smulgă din strânsoarea lor, femeia aceea blestemată să nu uite care se voia liberă de unele amintiri pe care nu reuşise decât să şi le ştirbească, şi ajunse, încordându-şi privirea până la durere, cine ştie cum undeva şi nu altunde, într-un loc în care uitarea se trăia cu nerăbdare, un loc unde oamenii nu ştiau unii despre alţii decât ceea ce aveau să uite după aceea şi tot ce trăiau simţeau că ar putea dispărea oricând, ca orice încetare, într-o tăcere şi linişte cuprinsă de o muţenie în care nu mai era nimeni şi nimic de aşteptat, oameni care trăiau la alte dimensiuni modul de a fi, ferindu-se pe cât puteau de condiţionalul unei eventuale retractilităţi, aşa ca în ar fi, un loc în care cuvintele prin care îşi trecuseră încercările de alţii se sfârşiseră cu rupturi şi deveniseră, agonizând, inexpresive, tocmai că pentru că odată ca niciodată, demult, exprimaseră totul, iar acum ce mai rămăsese din ele era istovit şi neputincios, umbrele lor fiind câteodată încălzite de amintirea fericirilor apuse, când rătăciseră pe cărări ale lucrurilor pierdute, ştiind că tot ce pierzi, te pierde, când paşii lor se opriseră într-un amurg de anotimp zadarnic şi nicio privire înspre el nu mai fusese nici măcar furişă, cu refuzul cuvintelor şi îndemânarea suspensiilor, iar femeia care nu uita, şi mai ales începuturi, trăi o vreme în acel loc  anevoie, încercând din răspunteri să gonească amintiri, să şi le ducă departe, cât mai departe de ea, atât de departe încât să nu mai poată întoarce niciodată, dezbrăcându-şi-le de pe ea în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă încât ajunsese de parcă şi trupul şi-l simţea alături, dar niciuna dintre ele nu vroia să îşi alerge îndărăt, în umbra lor, şi cele mai multe se strângeau altundeva unde nu vor fi niciodată poate pentru că ar fi ajuns nicăieri, dar până acolo ar fi putut ajunge, şi se întreba, privind în jurul ei, cum făcuseră ceilalţi de nu se mai zbăteau, nu mai agonizau evanescent, şi înţelese că în ei sfârşiseră oricare căutare violentă a timpului trecut, aveau amintiri neputincioase de acum, uitaseră, erau dincolo de amintire.

De ducă

Domnului Utopic nu’i place marea, mai puţin cea a sufletului meu care îi ia ochii şi care e totul, când îi zic despre mare mai întâi eliptică sau aluzivă apoi împlântată în frenetic, devine colţuros în cuvinte abrupte, gen piatră necioplită, nu c’ar fi în altele de esenţă idilică sau sentimentală cum sunt eu când în unele lucruri voi rămâne pentru tot restul vieţii mele la o vârstă lirică, una ce mi se trage din nostalgic, cred, lirism de la o vreme încoace mai stăpânit şi mai supravegheat ca să nu o ia la sănătoasa domnul Utopic, punând distanţe între mine şi el iar asta o spun glumind, fireşte, cu el toate sunt frumoase şi uşoare, lin curgătoare, simple şi pline de adevăr, restul nu mai contează, am vrut doar să îmi duc gândul până la capăt încercând un sfârşit fie el şi unul nefericit, dar oricum eu nu cred în finaluri, unele sunt doar încărcate cu zgomot şi atât pentru a fi în ritmul întâmplării, altele au însă un sens unic, cel al clarificării, aia care se face cu preţul unei renunţări, dar până şi alea pot fi înnădite, domnul Utopic, aşadar, e oţelit când e vorba de descărcările mele, când mă dezlănţui gândindu-mă că’l prind la răscruci emoţionale ca să îl tâlhăresc cu gură copilărească de niscavai duioşii, măcar puţine, ca un haiduc sentimental ce sunt, să’i smulg măcar un nu ştiu de care să încep să agăţ nişte gânduri, un poate de care să mă rezem, un mai vedem, fie şi clătinat mai la stânga, mai la dreapta, da’n jurul căruia să mă apuc să ţes aşteptări de care să lipesc nişte zile, dar în el nu găsesc pe nimeni, pe absolut nimeni care să se îndure de dorul meu de ducă, şi am şi cuvinte potrivite cu care să îl vânez, dar pentru domnul Utopic atunci când vine vorba de mare este simplu şi sfârşitul mereu acelaşi şi nu, nu’i vreunul deschis, nu mă fulgeră cu speranţe ci mă loveşte nemilos cu refuzuri o dată, de două ori, de fiecare dată mai cumplit şi mai înfiorător, iar când o face de pe cerul meu se duce soarele, sunt o mare de tăcere şi parcă simt cum pe umerii mei fragili ca pe o pradă mi se aşază pescăruşi şi mă simt pe mine ca o pradă a unei absenţe pe care încă de la început am privit-o ţintă pentru că domnul Utopic ştie atât de bine cum să facă aşa încât să nu mă risipesc în închipuiri.

Fiinţă sub steaua mirării

Eşti fiinţa născută sub semnul mirării, încă te mai miri, mirarea, o stare de spirit, din viermele gândurilor întrebările tale de azi le nasc pe cele de mâine,niciuna neavând însă trecutul încheiat, aceasta fiind agonia ta, fiinţă idealistă, întrebările astea care pentru tine sunt ademenire purtându-te cu răspunsurile ca vânătorul cu prada lui şi care germinează una din alta, unele nedispărând nici măcar pentru o clipă, pentru tine nu există ultimă întrebare, ultim răspuns, cândva vei restrânge totul la o singură întrebare,atunci când timpul va toci şi va netezi totul,  întrebarea ta însă nu va avea nevoie de răspuns, va avea doar cicatrici în urma ei, atunci pentru tine nu vor mai exista îndoieli şi nici căutări, nicio ezitare şi nicio alegere, pentru tine întrebările sunt ca nişte cercuri de deschideri şi închideri, sunt ca nişte închisori în care ţi-ai întemniţat  neliniştile tale metafizice şi luptele tale cu iubirile cu credinţele şi cu necredinţele, simţi cum în schimbul răspunsurilor cineva îţi ia fiinţa, după fiecare răspuns eşti ca după ardere, eşti mai sigur dar focul în tine e adânc şi mocnitor, după fiecare răspuns ai memoria arderii, pentru fiecare răspuns în tine se înfruntă stihii care se sfâşie între ele, eşti răstignit între îndrăzneli şi neputinţe, lumea din jurul tău se şterge, în fiecare întrebare e de parcă ţi-ai căuta călăul, în răspunsuri totul se adună spre a se risipi, te întrebi despre tine câteodată cu mirarea prostului, cel care nu ai fi poate niciodată pentru că ar fi nevoie pentru asta să înveţi ratarea iar ratarea se învaţă greu, de ce nu poţi fi şi tu o fiinţă măruntă, aproximativă şi neglijabilă, o fiinţă tâmpită şi fără tensiuni care să spună lucruri simple, lucruri banale, dintre cele mai normale, şi nu, mistuit şi singur, o tristă fiinţă filozofică, încât să te ia toţi drept un om trist şi un grav a cărui existenţă este de o infinită seriozitate, existenţa ta fiind un semn de întrebare pentru lumea asta ca un drum pe care mergi ca să uiţi de sine, de ce nu poţi să spui şi tu puţine lucruri şi mai mereu aceleaşi şi ajungi mai întotdeauna să epuizezi nervii celui care te ascultă aşezat în spectator când dai înţelesurile cu capul de toate zidurile, pentru un alt totul fiind foarte firesc şi uşor de înţeles cu preţul unor limpeziri sau renunţări dar nu şi pentru tine, tu eşti născut sub steaua mirării, a mirării înţeleptului căruia i se pare că a sfârşit de vânat  absolutul.

De la nematuritate la maturitate

Întregirea asta, completarea a două fiinţe care se numeşte sexualitate şi care e o forţă magică, care e înţeleasă de unii care parcă au fost cei vârâţi în viaţă cu de-a sila ca un simplu act mecanic şi pe care o raportează la centimetri ai organelor genitale, ar trebui să fie obiect de studiu, aşadar eu sunt pentru orele de educaţie sexuală în şcoli, educaţie ce trebuie făcută cu răbdare, ajutând junii acneici să înţeleagă frământările sufleteşti nedomolite prin care trec, perioada asta fiind una decisivă pentru fiinţa erotică de mai târziu, şi vorbeam cu domnul Utopic zilele trecute despre adolescenţa asta năvalnică a celor neputincioşicare nu ştiu unde se află, care nu sunt nici aici şi nici acolo, care nu ştiu încotro se îndreaptă dar o fac într-o permanentă tensiune, adică suferinzi, suferinţa naşte tensiune, adolescenţa asta în care organele micilor armăsari par a avea nevoie doar de sex, sunt într-o continuă expansiune a virilităţii şi li se pare că ştiu cum e cu treaba asta care se numeşte sexualitate dar n’au habar despre ce se întâmplă cu ei, de unde apetitul sexual care se trezeşte odată cu pubertatea, atunci când încep să trăiască senzaţii nedefinite şi nu prea bine orientate, atunci când tot ce poţi spune despre ei într-un cuvânt care să îi cuprindă, acest cuvânt ar fi mare labilitate psihică şi emoţională, atunci când un vălmăşag de dorinţe pe care le au nu sunt întotdeauna conturate şi nici finalizate, e vremea în care încep să îşi măsoare staturile dar mai ales dimensiunile penisului, precumpănitoare în mintea lor crudă pentru evaluarea bărbăţiei, asta e povestea care se repetă cu fiecare generaţie de adolescenţi, adolescenţa, vârsta asta a libertăţii romantice, ani de joacă romantică, atât de copleşitoare prin dizarmoniile ei, prin idealurile de neatins şi prin contradicţii, când aleg la întâmplare şi după fluctuaţii hormonale, agitaţia grăbindu-le începuturile vieţii sexuale care adesea înseamnă nişte tentative nereuşite pentru că din ea lipsesc secvenţele, adică începutul şi sfârşitul, ceea ce fac ei nefiind altceva decât o uşurare, destui dintre ei strivindu-şi inhibiţiile şi intensificându-şi excitaţia sexuală sub semnul lui Bachus, aceşti fiind maturii ejaculărilor anevoioase de mai târziu cărora, cu cât cantitatea de alcool va creşte, cu atât le va scădea performanţa sexuală, dar deh, declinul sexual pentru focoşii adami oricum cândva va veni, inevitabil ca şi îmbătrânirea, şi fiecare îmbătrâneşte în felul său doar că bărbaţii când e legat de sex nu se prea dau bătuţi, bărbaţii ăştia care ştiu că seducţia stă în spirit iar creierul e cel mai puternic organ sexual dar lasă impresia că adesea gândesc cu centrii lombari, cei aflaţi de la brâu în jos.

Ţărmul unei amintiri

Rezemai gardul tinereţii, tinereţea de azi pare obosită înainte de vreme, aveai sufletul numai iarbă nu despicat de mori de vânt, nu tocit, aveai douăzeci şi ceva de ani, nişte amintiri ale unor vremuri stinse, lacome de întâmplări, când totul era joc şi îndrăzneală şi o gaşcă de neadormiţi care se despărţeau greu de nopţi, izvor de insomnii, care vorbeau despre orice mai puţin despre durere, nu sunase încă ora ei pură, gaşcă neistovită care umbla prin clipe ştiute numai de ea şi de ea de zi-noapte, de noapte-zi, era vară, totul mirosea încins a soare şi marea era departe şi gândul tău se ducea înspre ea şi ai întrebat, ridicând ochii înspre zare, care vrea să meargă acolo, vedeai cu ochii, iar ochii tăi deja zăceau cu aripile desfăcute pe malul ei, cu câteva zile înainte Cristi vă spusese că se duce acolo cu dorul de a se pierde de tot şi de toate, Romeo şi Julieta chiar au existat, numele lor era Daiana şi Cristi şi familiile lor ale unor vrăjmăşii cu înverşunare crescândă, Cristi şi Daiana s-au luat fără să dea de ştire nimănui, nici vouă măcar nu v-au spus-o, Cristi şi Diana au murit împreună pe când se întorceau cândva dinspre mare, după moarte părinţii i-au despreunat, îngropându-l pe fiecare în alt cimitir, totul nu se sfârşeşte însă dincolo de o cruce de lemn, abia apoi îşi întinde aripile suferinţa,  în vremea când povesteşti Cristi era acolo să’şi sature dorul de mare sau poate îi era dor de ceva dar nu ştia nici el de ce, avea nevoie câteodată să rătăcească în doruri ca să nu se rătăcească de ele, l-aţi găsit acolo parcă puţin obosit, puţin plictisit, s-a mirat de voi, vă ştia acasă şi fără gânduri de ducă, i-aţi răspuns că vă întoarceţi diseară dar aţi încurcat zilele, aţi stat acolo vreo trei şi n’aveaţi decât hainele de pe voi, foamea v’o potoleaţi cu raze de lună şi răsărit de soare, Cristi şi-o potolea, în necontenită fierbere, cu misterul mărilor trupurilor de eve cu ochi ce scânteiau aprins dispărând în ceaţa lor, sexul, pe atunci Cristi nu o întâlnise încă pe femeia care să îl ţintuiască în dragoste, înainte de ea prea multe i se întâmplau şi prea repede, ziua în care v-aţi despărţit de el atunci, la mare, a fost ultima în care l-aţi văzut, marea era cenuşie, valuri înalte aruncau alge negre la ţărm, în tine de fiecare dată amintirea asta, oricât ar fi de îndepărtată, vine din nimic şi de foarte aproape, în amintirea asta te întorci şi o porniţi toţi iar împreună spre mare, acum aţi fi prea puţini.

Om nesfârşit în viaţă sfârşită

Oamenii nesfârşiţi cu ochii pe sfârşite sunt cei cărora li se pare că au trăit mai multe vieţi, nu una, murind aşadar de mai multe morţi, acei căutători ai sensurilor pierdute, ceva cu sens nemaiputându-li-se întâmpla, viaţa este un şir de suferinţe, pendulează între a fi şi a nu fi în zbaterea de a trăi, doar că de cele mai multe ori par de-a dreptul indiferenţi faţă de soarta lor potrivnică nealegând când aveau de ales deşi victimele  fataliţăţii care pot alege, şi poate tocmai de aceea sau mai ales de aceea sunt loviţi şi zdrobiţi din toate părţile, viaţa făcând din ei victimele absolute, iar dacă viaţa e o luptă, ei sunt dintre acei care capitulează dinainte, pentru că la ce bun să pornească o bătălie cu un deznodământ dinainte ştiut, un duel spintecător între umbre,sunt oamenii tragici care par împietriţi şi nemişcaţi dar înăuntrul lor sunt convulsii, oamenii care îşi uită până şi numele, izolaţi în disperarea lor, uită tot ce au fost şi ce sunt, capătul începutului lor li se pare atât de mult în urmă, nu îşi mai amintesc de el de parcă nici nu ar fi existat, agonizează fără sfârşit, pentru ei viaţa fiind ceva ce trebuie îndurat, nu trăit, nu mai au puncte cardinale oriunde s’ar îndrepta ajungând tot nicăieri, timpul lor nu mai are segmente, nu are trecut, prezent şi viitor, tot ce trăiesc nu le aduce nicio schimbare, e un timp mort,  trăiesc murind, inimile lor sunt triste, tristeţea durează de-a pururi, tristeţea nu e frumoasă, cum spun unii, doar aceea împăcată e aşa, tristeţile oamenilor cu ochii sfârşiţi sunt dureri care urlă, disperarea lor e de nestins, ochii lor nu sunt ca ai împăratului din poveştile în care unul plânge iar altul râde, ochii lor sunt mereu în lacrimi, plânsul lor e al fatalităţii, fatalitatea a unui destin, tresăririle lor sunt deznădăjduitoare, sunt oamenii trişti care nu se înfurie niciodată, nu îi vei vedea vreodată mânioşi,  aşa cum niciodată un om mânios nu se va întrista, pentru oamenii tragici nimic nu mai are gust, gândurile lor au papile încărcate de fiere şi de amar, viaţa, cea care ar fi trebuit să îi facă înţelepţi îi înnebuneşte din ce în ce mai mult, în ei totul e pierdut, mort şi pierdut, în oamenii nesfârşiţi în viaţă sfârşită totul e un drum deja pierdut, o piesă cu epilogul nejucat, destinul lor scenic.

Ochi lungi

N’am ochii întunecaţi nici privirea înfiptă în vreun întuneric, îmi cad stele în ochi, ascult James Blunt, so shine on, just shine on, şi scriu fără subiect despre nimic anume, mi-e drag locul ăsta al meu, falezele astea unde mă simt simplă, domoală şi limpede, unde umblu cu ochi lungi în voie printre cuvintele mele, el nu a mai pus piciorul pe-aici de ceva vreme iar când am început să scriu aici m-am gândit că, citind, va afla despre bucăţi din mine pe care nu le cunoaşte, pe blogul celălalt era şovăitor printre rânduri, îl speria seraficul meu emoţional întins de-a lungul unor mii de cuvinte, m’ar fi citit cu ardoare şi cu ochii extatici dar apoi m-aş fi simţit vinovată pentru urmele insomniilor pe care le-ar fi avut pe faţă, cred că m’ar fi citit cu ochii lărgiţi dar îi era să nu se piardă printre litere, glumesc acum, fireşte, să-l pun să citească un text de la cap la coadă şi nu cangureşte ar fi fost pentru el o tortură, să i se întindă trupul gândurilor mele mangroviene drept în faţa lui şi el doar să treacă peste el cu ochiul fără să îl vadă ştiu că i s-a întâmplat, nu că i s’ar fi oprit înţelegerea ca să nu-l desfigureze mai apoi întrebările ci doar timpul atunci când îi simt, chiar dacă nu sunt lângă el cu ochi privitori, ochii abătuţi cu pleoape strivite de greutatea unor zile istovitoare dar gândul lui îl aflu mereu în preajmă, el e cel care are aceleaşi gânduri ca mine şi tot ca şi mine, aceeaşi sete de altceva, poate fi absent oricât ar vrea, în el ajung mereu unde vreau să ajung fără a şti nimic de dinainte, câteodată mi se pare că mă ascultă fără să mă audă, auzul îi e uneori îndeajuns, aici mi-a zis că  spun mai mult în mai puţin şi mi-a zis să povestesc înainte din gândurile cărora aici aveam să le dau adăpost, să le las să cadă în cuvinte când am încleştări, pe-aici doar câţiva dintre cei aproape mie calcă, ei şi alţi câţiva privitori neştiuţi, dintre cei nevăzuţi, lumea se apropie şi se depărtează, unii doar cu ochi rotunzi de curiozitate, îmi închipuiam să scuture vântul mai pe nimeni pe aici, cei aproape mie sunt cei aproape de adevărurile mele dacă vor, cei care vor, în cei aproape mie mă întorc mereu ca în adevăruri, ei sunt cei aproape de gândurile mele, preamultele mele gânduri, preaadevărurile mele.

De la lume

Unii de li se pare că le înţeleg pe toate şi comentează aşadar totul îşi forţează o hernie a creierilor, şi’odată perforată, se revarsă în vorbe de de duh peste lume, aia de e strânsă toată în virtual, lumea ia şi dă mai departe, adică răspândeşte, din ce în ce mai mulţi Don Quijoţi, răni cumplite, vulnerabilităţi şi abisuri, dădusem peste o chestie ieri alaltăieri în care un unu’ spunea nişte chestii ca pe nişte adevăruri ale tuturor despre prieteni, cum că specia asta a dispărut demult şi că de fapt există doar, citez, fiinţe în jurul cărora te simţi bine, e trist că omu’ cu pricina simţea că nu se mai poate rezima în nimeni, asta însemnând că nici măcar în el însuşi, pentru că măcar un sancho panza trebuie să fi avut de-a lungul vieţii lui, cineva trebuie să fi fost în apropierea lui, adesea individualităţile vulnerabile sunt condamnate la o singurătate colectivă, asta o ziceam aşa, în treacăt, despre lumea oamenilor singuri, dar nu despre asta e vorba ci despre unii, despre unele, care nu contenesc să scrie cu un ochi decisiv în numele tuturor lucruri ale căror adevăruri li se pare că le stăpânesc după cum închipuirile le umplu creierii, gândirilor lor transformându-se în cuvinte curgătoare pe care nu rezistă să le dea şi altora, la care lumea cască gura, cugetări, maxime şi aforisme care de mai care, înţeleg predispoziţiile spre izolare, spre melancolie, spre sumbru ale multora, înţeleg experienţele triste şi neputinţele mărturisite cu înţelepciune melancolică pe care şi le toarnă din ei pe hârtie pixelată, îi înţeleg pe cei care îşi împing sentimentalismul până la patetism, înţeleg că pentru unii speranţa are un loc doar în absurditate sau nici acolo şi înţeleg bătăliile pe care mulţi şi le duc în singurătate, înţeleg că unii deformează realitatea din simpla neputinţă de a o vedea, dar ce nu înţeleg e cum unii, cu o perspicacitate psihologică, chipurile, cu o atitudine de desprinşi de ceea ce spun cu un fel de aparentă nepăsare, ironici şi glaciali în miezul verii,sentenţioşi, îşi asumă cu poftă de generalizare trasee ale descifrării a ceea ce presupun că dacă se întâmplă cu ei se întâmplă şi cu alţii, fiind fiinţele cunoaşterii şi a înţelegerii tuturor situaţiilor într-un sau după un scenariu fără fisură, aceşti atât de siguri şi de profunzi şi adevărurile lor despre condiţia umană, iubire, metamorfoze, de care unii sunt cititori împătimiţi şi emoţionaţi până la paroxism, aş zice eu despre ce mi-a venit acum în cap, eu cea care ştie că noi, oamenii, ne confruntăm cu realităţi percepute diferit.

Nu îmbătrânesc

Sunt un exemplar care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea, o spun adesea în glumă, graţioasă şi fragedă, spun despre copilărit ca despre o stare în care ai putea rămâne oricât ai vrea, asta când nu mi se întâmplă să am senzaţia că dintr-o dată îmbătrânesc cu mai mulţi ani, atunci copilul din mine simt cum se îndepărtează şi se micşorează rămânând tot acolo, într-un loc pe care îl pot ignora oricând, pe care să nu îl privesc nici măcar în treacăt nici măcar atunci când nu merg nicăieri, însă atunci nici el nu îmi aruncă nicio privire, simt cum mă uită şi simt că îl pierd, şi’n el e începutul, şi nu vreau să pierd începutul, acela din care mai apoi totul izvorăşte, uneori tot secretul este să poţi ajunge să retrăieşti  cu simplitate şi inocenţă starea de copilărie pentru a înţelege toate lucrurile, câteodată nu prea înţeleg ce vrea dar ştiu că îmi va spune când va voi tot ce a adunat şi n-a înţeles, şi altele, multele, câteodată îl simt că are sufletul greu şi atunci îmi vine să îl întreb dacă şi el se simte singur ca şi mine, cred că îl sperii privindu-l cu o prea mare încordare dar asta nu e mai mult de o clipă după care îmi dau seama că nu vrea să mă strâng prea tare în jurul lui, că vrea să fie singur, aşa cum, adult, mă simt câteodată singură când oamenii se strâng prea mult şi prea tare în jurul meu, copilul din mine uneori cred că face asta dinadins vrând să vadă dacă mă întorc după el să îl caut fiind sigur că o voi face, şi’atunci eu îl privesc întrebător cu toate deceurile, de ce, de ce, semnul întrebării fiind înfrângerea mea totală dar nu îi aştept răspunsurile, ar fi zeci, poate sute care s’ar fi întrerupt reciproc ca într-un vacarm, copilul din noi e al unul trecut protector, copilul din mine e al unei tristeţi sfâşietoare, are un paltonaş albastru de urson şi cineva îi spune brusc că tatăl ei a murit, nu înţelege ce e moartea şi nu are nici puterea de a o face dar e gata de a înţelege totul, când anii trec peste noi nu mai suntem în stare să înţelegem nici lucrurile cele mai simple, ne îndoim de tot ce ştim adevăratele răspunsuri fiind dincolo de ceea ce ştiam, copilul din mine stă ascuns şi întotdeauna la îndemână, copiii din noi ştiu toate secretele oamenilor mari şi pot să vadă mai mult decât se poate vedea cu ochii.

Falduri

Deja aud în oameni cum vine vara şi ziceam că mie vara oamenii îmi miros a soare şi încep să spună lucruri pe care nu le înţeleg, cărora le dau nume frumoase, iarna miros a zăpadă chiar dacă nu ninge, iarna am privirea serafică, aş orbi cu privirea deschisă pe fulgii de nea, de albul atotputernic, iarna privirile oamenilor sunt ca nişte tuneluri spre anotimpul care pare la capătul pământului, mai ales când primăvara întârzie să apară, oamenii ciulesc urechile încercând să o audă, iarna oamenii tânjesc mereu către altceva, primăvara ochii oamenilor sunt deschişi cât pot de larg, se lărgesc lacom, se umplu de verde, sunt mereu la pândă, cred că şi noaptea oamenii dorm cu ochii deschişi, privirile lor ies sugrumate din iarnă, oamenii primăvara miros a iarbă, au genunchii ochilor verzi şi se ridică, îngereşte, de la pământ, în suflete le cresc păduri, pe oameni primăvara îi apucă nebunia tuturor celorlalte anotimpuri în ordinea lor, aurie, brun cenuşie, albă şi verde, îi cunoşti după privirea care le luceşte, vara ochii oamenilor sunt plini de nopţi, ziua au ochii decoloraţi, vara  în sufletul fiecăruia creşte câte o floarea-soarelui, vara oamenii sunt locuri cu umbre dese, umbre încă nemărturisite, pe măsură ce se apropie de tine îţi pare că îi cunoşti pe toţi, că fac parte din amintirile tale, când se îndepărtează e ca şi cum ai fi uitat câteceva din ei cu fiecare pas, ai în tine oameni pe care crezi că îi vei putea uita dar a căror amintire te va chinui toată viaţa, sunt cei pe care îi recunoşti după cicatricile rănilor, dacă întâmplător te-ai întâlni cu ei, privirile vara ţi s’ar umple de ceaţă, şi ca în ceaţă ai înţelege încă o dată de ce înspre ei nu ai ajuns nicăieri, şi dintr-o dată nu te-ar mai durea nimic, oamenii ăia arînceta să te mai doară, nimic din ei nu ar mai rămâne în nicio fărâmă din tine, orice fărâmă a lor din tine ar fi împuşcată de soare, ai strânge apoi toate fărâmele în privirea unor ochi care au trecut, vara porneşti spre alţi oameni pe care eşti convins fără nicio dovadă că îi vei găsi, oamenii aceia vor avea ochii neverosimili de adânci şi singurătăţi pe umăr de care nu se despart aproape niciodată, eu aş sta lipită de oamenii ăştia ca de vară, la infinit, aş umbla prin ei ca prin vară de mi-ar zvâcni călcâiele până în creier.

Spaţii neumplute

Unii, cu un aer indiferent părând aşa desprinşi de înşişi, spun despre ei că nu se iau prea tare în serios, nici pe ei şi nici viaţa, viaţa nu uită şi nu iartă însă, deşi mulţi cred că viaţa este a celor vicleni, te aud ce spui dar nu consideră că sunt nevoiţi să te şi asculte atunci când le spui că seriozitatea e una dintre atitudinile fundamentale în faţa vieţii, îţi compătimesc seriozitatea cu un zâmbet îngăduitor, privindu-te prin linia îngustă a ochilor, spaţiul dintre tine şi ei nu se va umple niciodată şi e simplu de ce, ca să îşi arate dedesubturile complicate îţi vorbesc mai mult din cărţi şi frazele curg una după alta fără întrerupere, sunt aceşti somptuoşi care îţi spun că citesc mult dar nu spun ce, înţelegându-se, fireşte, că nu orice, oricum altceva decât lumea cealaltă, ăştia sunt dintre acei care vor să fie recunoscuţi,cea mai mare nevoie a lor fiind aceea de atenţia după care sunt disperaţi, ăştia sunt cei cu eul inflamat, singura lor unitate de măsură, cei care ştiu ce ştiu ce sunt, ce vor să fie, important fiind pentru ei  doar ceea ce cred alţii despre ei că sunt, aşa că vor face jocul dintre aparenţă şi esenţă la nesfârşit lăsând a se înţelege că ei nu’s dintr-o substanţă comună şi  nu dau doi bani pe lucrurile simple uitând că astea sunt cel mai greu de priceput pentru ei fiind şi cele mai greu de primit, ei nefiind nicidecum oameni simpli, obişnuiţi, ci speciali care îşi bat capul cu chestii excentrice după cele mai complicate întrebări, întrebările cele mai simple pentru ei nu există, a căror viaţă nu are întâmplări mărunte ci multă semnificaţie şi mişcare, ei sunt cei care îţi dau de înţeles că au nevoie de tensiune ca să se simtă vii, nu pot să se bucure că sunt vii aşa, cu una cu două, şi fireşte că nu de tensiuni mărunte au nevoie, aşa cum i se întâmplă oricui altcuiva, lor le sunt trebuitoare tensiunile mari, fireşte că mereu vor fi prefăcuţi, ai unei falsităţi intenţionate, falsificându-şi în mod ostentativ viaţa, una gândind şi alta spunând, una spunând şi alta făcând, mergând în legăturile cu alţii din înşelătorie în înşelătorie, fireşte că nu iau viaţa în serios pentru că nu fac altceva decât să rateze viaţa reală, dar ce e viaţa reală nu mai ştiu de mult, cam din vremea în care au început să îşi joace personajele, mai în fiecare zi îmbrăcându-se cu un altul şi lepădându-l pe celălalt.

Din amintire

Străbunica mea, fie’i ţărâna uşoară, mereu mi-a părut aşa, de o tristeţe blândă, nu ştiu dacă avea ochii albaştri sau ochi de lacrimi de la atâtea dureri pe care şi le ţinea înmănuncheate în ieri şi în mâine, părea celor ce nu o cunoşteau dintr-un înveliş dur şi din cuvinte pietroase, ce nu i se împietrise fusese sufletul deşi viaţa, a ei din linii frânte, fusese necruţătoare cu ea, avusese pesemne o ursită crudă, străbunica mea, mama bătrână cum îi ziceam, scăpase din două războaie, rămăsese văduvă de tânără, apoi tot viaţa fusese îngăduitoare cu ea şi îi scosese un cale un alt bărbat cu care avu o fată, dar moartea a venit iar neagră peste ea şi fata ei când amurgul se desfăcea pe cer a urcat la îngeri când i-a venit sorocul să nască, în chinurile facerii după ce o adusese pe lume pe mama mea îşi dăduse sufletul, străbunica mea a îmbrăcat iar straie negre pe care nu le-a mai lepădat de-atunci, şi deşi mulţi ani aveau să treacă, numai durerea nu i s-a uscat vreodată, când i-a murit fata cred că totul din jurul ei a împietrit, de-atunci şi până când a scăzut lumânarea vieţii ei a tot plâns inima în ea, când era mama mică, de numai câteva zile, lângă coşul din răchită împletită unde o ţinea cică se aşezase o pasăre în muţenie, nu scotea niciun sunet şi oricât ar fi vrut să o alunge de acolo mica zburătoare se întorcea iar şi iar, când îşi aducea aminte de asta ne spunea că ea credea despre înaripată că în ea ar fi fost sufletul prefăcut în altceva al Nelei, cred că era doar foamea din ochii ei de a-şi mai vedea fata, o mânca lipsa ei, lipsită de fiinţa ei credea că într-un alt fel ea e acolo, acolo, la capătâiul celei căreia îi dăduse viaţă şi pe care nu apucase să o vadă, când am mai crescut mi-a spus că s’ar fi rugat la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este doar nevoia oamenilor bătrâni, s-a rugat, aşadar, să o ia moartea şi să moară de tot, cred că atunci când a murit pentru întâia dată străbunica mea a fost moartea fetei ei, dar o avea pe mama de crescut, în faţa vieţii doar cu ea rămăsese, când a murit străbunica mea de pe inima ei au căzut toate durerile, aşa că şi-a încetat bătăile şi moartea şi-a întins mâna după ea în somn.

Dia zice

Dia, capabilă de analize şi indulgentă cu slăbiciunile omeneşti, zice într-un limbaj propriu, sagace, cu sobrietate în cuvinte clare, lirism ioc, ornamente aşişderea, pe vremea când Dia era fremătătoare şi labirintică şi nu era Dia şi nu scria pe faleze mai mulţi i-au spus că ea are forţa magică a cuvântului şi că scrie poezie, alţii că scrie cam încifrat, el i-a mărturisit că îi trebuie o anume stare de spirit care să permită receptarea, cuvintele ei purtându-l ca într-un vârtej şi înghiţindu-l, sensurile rămânând mereu ascunse şi accesibile doar unora, şi-aşa se face că acolo Dia pe vremea când spunea poveşti la persoana a treia cunoscând cele mai tainice gânduri ale celei despre care ştia totul trezind în cei care citeau o trăire afectivă, sau cel puţin aşa credea, punea neînfrânat în ceea ce scria însetare, aşa cum pune şi în tot ce întâlneşte în cale şi care are suflet uscat şi spunea cu luciditate şi fără măşti despre tot ce purta, dacă şi-ar fi pus măşti ar fi însemnat că atunci când le-ar fi smuls ar fi făcut-o cu carne cu tot, apoi Dia nu a mai scris acolo, dezrădăcinându-se, risipind lirismul în cele patru vânturi şi’n calea lactee, avea falezele de care se apropia cu oarecare încetineală în mers, avea gândurile pe care nu le pierdea pe drum, lucidităţile ei sceptice şi scalpelul, chitită să’l înfigă în realităţile ei din care să taie bucăţi, realităţile ei care nu funcţionează în canon ficţional ca ale altora iar ficţiunea în canon realist, doar realul cunoaşte ceea ce este real, Dia spune banalităţi cărora le dă semnificaţia ei proprie, Dia limpezeşte ce tărâie cu ea pretutindeni şi nu trişează cu lucrurile, falsul o scoate din minţi, ştie că se minte mult şi cu aprindere, Dia scrie, şi’n rezumat, numai despre ceea ce ea vede, despre ceea ce ea gândeşte, Dia are herghelii de gânduri din unele câteodată rămânând doar amintirea fugii, Dia vorbeşte cu cineva nevăzut ca şi cum ar vorbi cu oricine, apropiindu-l nespus, uitându-se drept în ochi, uitându-te la ea cu ochii ficşi, pe Dia aproape că ai putea-o simţi, fiind doar atingerea imaginaţiei, fireşte, Dia scrie pe faleze fleacuri, nimic interesant, Dia zice despre tot ce i se pare, iar tot ce i se pare Diei e absolut adevărat.

Feţele senzitivităţii

Sentimentalismul lăcrimos care pe unele fiinţe le macină fără oprire nu a fost niciodată pentru tine sinonim cu puritatea, l-ai considerat mai mereu o păcăleală, nu a fost altceva decât manipulări cu viclenie ale celuilalt, fiinţele cu adevărat emoţionale se recunosc lesne, oamenii continuă să le confunde, fiinţele cu adevărat emoţionale sunt cei ai intensităţilor trăirii, continuu ai unei duioşii cu sentimentalism faţă de toate mărunţişurile vieţii, sunt marii singuratici, solitarii cu credinţă în irepetabil, sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma oamenilor, oamenii sunt câteodată tot ce nu te aşteptai să fie, fiinţele cu adevărat emoţionale sunt boemii şi visătorii incurabili, cei care pe calea visului se simt aievea, nostalgicii, cei ai acordurilor abia şoptite, cei suavi ai unor naivităţi, însă voite, cei ai sensibilităţilor înfrigurate, ai vibraţiilor lăuntrice, ai amintirilor care rămân încremenite emblematic, cei ale căror inimi au adeseori tresăriri ciudate, cei care plâng câteodată fără să ştie bine de ce, cei ai căror ochi parcă mereu caută cu înfrigurare, cei care înăuntrul lor sunt ai conflictelor dintre dorinţe, aspiraţii, visuri, idealism şi realităţile aspre ale vieţii, cei care îţi par a fi câteodată cu mintea cam adormită, cei dinăuntrul cărora se nasc mereu fericiri, cei care ştiu şi pot să îşi scoată la iveală toate emoţiile ascunse, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în interiorul nostru, tot ceea ce e înafară sunt doar pretexte declanşatoare a ceea ce purtăm în noi, iar tot ce porţi în tine te poartă, cam astea fiind câteva dintre semnele recunoaşterii lor, fireşte, sunt fiinţele pe care nu le poţi cunoaşte decât trăindu-le, altfel îţi pot părea asemeni celorlalţi, ca nişte case nelocuite în care nu ştii dacă se întâmplă ceva până nu calci, picior de om, în ele, unii fiind aşa cum te aşteptaseşi pentru că undeva existaseră semne neînţelese dar prevestitoare, unele fiinţe ale sensibleriei au crezut o vreme că viaţa e ca în cărţi, tot ce ştiau despre viaţă era de’acolo, viaţa însă este altceva, când au înţeles asta cu adevărat ochii li s-au deschis dar tot le-a fost greu să vadă lumea reală şi ochii lor păreau pe sfârşite, lumea reală se închidea deasupra lor aşa că lumea reală era pentru ei ceva părăginit pe care iarba creştea în voie ca să nu vadă adevăratul dramatism al vieţii, lumea lor fiind cea a visătorilor marii vieţi, lumea visată cu ochiul deschis, cu ochiul creator, o autolume, viaţa iluziilor eterne, lume de care ştiau că trebuiau să se despartă, căpătând chipul celeilalte lumi, cea aievea, coborând în infernul ei.

Contopiri

Eşti adult, în adolescenţă unii ziceau despre tine că îţi lipseşte simţul eului, ăsta nici nu mai ştiu al câtelea ar fi, al douăzecişidoilea, cred, cred da’ nu sunt sigură, în anii adolescenţei încă ţi’l mai raportai la ceilalţi, pentru că era îngust, până să ţi se lărgească fiind nevoie să mai treacă timp, ăştia de ziceau aşa de tine uitau sau nu ştiau că maturitatea n’are de-a face cu vârsta, că uneori cei aflaţi, cronologic, în adolescenţă sunt mult mai maturi decât adulţii cu tempoul tumultos stăpâniţi de impulsivitate şi inegali în toate cele, aşadar îţi raportai eul ăsta la ceilalţi, ceea ce credeai despre tine alţii îţi zdruncinau, îţi spuneau că încă nu eşti o construcţie înghegată, căutai validarea prin aprecierea celorlalţi, siguranţa ta stătea în număr aşa că începeai să roieşti cu hărnicie neaproximându-ţi spaţiul, te rupeai de tine, datul tău interfera cu dobânditul, îţi urmai modelele cu asiduitate, ăsta fiind humusul care îţi nutrea avânturile, erai al unei sensibilităţi exacerbate iar cotidianul şi contingentul simţeai că te agresează iar ceilalţi nu îţi înţelegeau firea, aşa că începeai să îţi construieşti măşti, fragilităţile noastre poartă o mască supusă nuanţărilor contextuale iar aceasta se numeşte comportament, şi cum erai în singurătate ca într-o nişă înfiptă în zid şi cum puteai candida cu brio la titlul de inadaptat şi nimeni nu ar fi putut rivaliza cu tine nici pe departe, ai început, deşi fiecare parte din tine se simţea trădată,să te dai drept ceea ce nu erai, să te fabrici, unul din tine era cel real, celălalt contrafăcut, primul începând să semene suprinzător de mult cu cel de-al doilea, te simţeai cumva multiplicat sau împărţit, începuseşi să joci un rol pe care eul tău profund îl intersecta din când în când, erai un personaj, un compromis între intenţii şi dorinţe, în tine creştea o viaţă străină, te alipisei altora şi asta te făcea să te simţi fortificat, alţii cărora aveai să le rămâi în continuare necunoscutul doar că niciodată nu aveam să o ştie, tu erai acolo, numai tu, cel pe care cândva ai vrut să îl uiţi până la anihilare ca să nu îi pierzi pe cei alături de care nu îţi mai simţeai tristeţea cosmică, nu te mai simţeai neputincios că nu vei atinge absolutul, nu mai tăceai întunecat, nu mai aveai nehotărâri eterne, nu mai visai visuri absurde, nu te mai simţeai absolut singur şi exclus din lume, aveai în schimb infinit mai multe regrete.

După legile contrarietăţii

Înţelepciune şi instinct, o fire exuberantă e nestăvilită, în ea niciodată nu se face linişte, e tensionată afectiv şi ideativ, o recunoşti mai cu seamă prin două simţuri dintre cele douăzeci şi ceva, şi’anume prin simţul umorului şi al fanteziei, e neînfrânată şi abundă în amănunte, dacă nu întâmpină nicio rezistenţă îţi va spune de câte’n lună şi’n stele, de ce-a făcut şi de ce n’a făcut, cu lava entuziasmului, cu forţa pasionalului şi cu neputinţa răsfrângerii la esenţial, dezlănţuită, o fiinţă ca asta e verbală fără odihnă, cu fiecare cuvânt pe care îl spune totul începe să se mişte şi să pară atât de viu şi toate cuvintele i se potrivesc, cred că nici nu îi pasă dacă o asculţi or’ ba odată ce ai strâns-o în ochi, îndeajuns pentru ea că o priveşti chiar dacă apoi privirea alunecă pe lângă văz şi se duce mai departe, dar cumva te simţi legat de ea printr-un cordon ombilical de care niciodată nu te eliberezi definitiv, în preajma ei îţi pare cum totul devine de un adevăr incontestabil şi că toate cuvintele care îi ies din gura te exprimă, şi asta se prelungeşte la tot ce te atinge, e de parcă tu eşti ea şi în acelaşi timp tu nu mai eşti, că în tine ar fi altul, o fiinţă exuberantă te scoate din obişnuinţa cu tine însuţi pe nesimţitelea şi nu i te poţi împotrivi, goneşte orice nelinişte din tine cu o deosebită eficienţă şi simţi cum ai uitat totul cu desăvârşire, te umpli de un mare surâs, începi să respiri miraje, toate tristeţile cad din tine şi se fac ţăndări, când rămâne doar ea cu însăşi, cea tăinuită, aceeaşi fiinţă expansivă pe care ai spune-o în două adverbe, unul fiind prea şi altul mult, şi care îţi pare că trăieşte mereu la zenit e a nadirului, se preschimbă în laconism, cel răscumpărat în restul timpului prin exuberanţă, cea despre care oricând ai spune ca despre un adevăr că trăieşte viaţa atât de viu e cea cu neputinţa de a şi-o trăi în acte, de’aici forţa trăirii lăuntrice, al cărei mecanism sufletesc face un joc secund, rămasă cu ea însăşi fiinţa expansivă e departe de imaginea ideală pe care ţi-ai făcut-o despre ea, e de-o cadenţă liniştită şi nu se mişcă înăuntrul ei în fuga mare ca şi cum ar fugi drept în cer iar pe pământ îţi pare că pluteşte, e cea care zâmbeşte amar vechilor iluzii despre care niciodată nu povesteşte, nici măcar până la jumătate, iar dacă ar face-o ar fi în cuvinte dezalcătuitoare, celor pe care ar avea să le înţeleagă mai târziu dându-le iar viaţă.

Liberul arbitru

Vorbeam azi cu cineva despre liberul arbitru şi îi zisesem ce înţeles dau eu acestui liber arbitru, socotindu-l ca pe o libertate aflată la confiniile dintre dorinţă şi posibilitate, o chestiune personală care are nevoie de intensitate şi de silnicie cel mai mult şi cel mai puţin de supremaţia visului, a imaginaţiei, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, fiind însă una relativă, în alegerea asta acţionând gândirea, credinţa şi încrederea de nezdruncinat în acea alegere, hotărările fiind determinate de o voinţă de nestrămutat precum şi anume conjuncturi ce ţin de hazard, de hazard neexistând vreo cale de a te păzi, ceea ce se întâmplă nefiind obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea acelor evenimente, pe lângă astea i-aş mai spune oricui care m-ar ispiti că liberul arbitru e o iluzie, că viaţa este alegerea, libertatea noastră, că suntem în închisoarea asta numită viaţă condamnaţi să fim liberi,vorba lui Sartre, viaţă în care unii nu sunt cu adevăraţi vii dar ei nu ştiu că nu sunt, alegerile astea sunt nişte lucruri atât de obişnuite ale existenţei, existenţa asta în care ne agităm atât de mult prinşi în propria noastră plasă, alegerile astea ne oferă scopuri, înspre ele strângem suferinţe, avem liberul arbitru dar uităm adesea că între ceea ce suntem şi ceea ce  am putea fi există un coeficient de aproximare dar nu suprapunere totală, unul dintre astea neputând merge până la capăt oricât ar pune în joc, oricât l’ar proiecta înainte pe cel care doreşte, aşadar liberul arbitru tot ce nu ar trebui să însemne ar fi această disproporţionare în raport cu posibilităţile tale reale, iar dacă chiar crezi cu adevărat că există liber arbitru şi tu eşti un hermes cu aripi la picioare, zeu al mijlocirii şi al iscusinţei, şi nu vreun încătuşat, înseamnă că există o stea în depărtare înspre care te îndrepţi chiar acum acum, în viaţa asta care înseamnă constrângere, până la ea având timp, arhitect al vieţii tale, să înveţi toate şiretlicurile nefericirii.

 

Neiertător

Fugit irreparabile tempus, dar să nu împingem senzaţia până la tragic, că asta ar cere o sensibilitate mai adâncă decât ne e în genere sensibilitatea atunci când ne gândim la lucruri pieritoare, alea care nu se vor mai întoarce vreodată, le poţi însă întoarce la tine recuperându-ţi amintirile, nici nu ştiu când a început primăvara, parcă ieri, nici nu voi auzi când se va opri, de parcă anotimpurile nu s’ar fi rotit niciodată, în copilărie ne băteam cu flori de salcâm, am văzut salcâmii înfloriţi şi nici nu ştiu când s-a întâmplat, în noaptea de Sfântu’ Gheorghe înfloresc nucii, asta o ştiu de la străbunica mea, miros de naftalină are amintirea asta, cel mai aproape încercăm să refacem amintiri întâmplate curând, sunt cele care stau nemişcate ceva timp, astea în care avem ochii lărgiţi, după care le dăm drumul ca să respire uitare, pe unele le-am vrea dispărute ca fulgerul din mintea noastră, fără întoarcere, atunci când ni se întâmplă ni se întunecă ochii, pe altele le tot răsucim în suflet dar sufletul nu mai are lemne de foc, îţi aduci aminte când erai copil şi te grăbeai să creşti, şi tot ce aveai înainte era un lung viitor, în adolescenţă nu-ţi doreşti nimic mai mult decât să împingi lucrurile din matca lor, părinţii îţi spun că unele lucruri nu pot fi forţate dar nu le dai crezare, simţi cum te desparte de ei veacul de singurătate, părinţii rostesc însă adesea mari adevăruri, acum câteva zile s-a prăpădit tatăl unei fiinţe din viaţa mea, fie-i ţărâna uşoară, nu a simţit nimeni că urma să îşi deschidă aşa de devreme aripile pentru lumea cealaltă, moartea s-a apropiat încet, în vârful picioarelor şi i-apus mâna pe umăr, tot ce au cei vârstnici e doar un lung trecut pe care unii şi’l tot vântură într-o tăcere nemăsurată, dincolo de cuvintele lor e ceva adânc şi veşnic şi nerostit altora, doar aşa îşi mai pot asculta viaţa când nu le-a prea mai rămas cine ştie ce din mările timpului pustii şi necunoscute în care unii au fost călătorii norocoase, toată lumea ştie că moartea se află acolo, într-un acolo, ce nu ştie nimeni e ce se află dincolo de ea, nici nu ştiu când a trecut timpul, parcă mai ieri eram ca o primăvară, o făptură făcută din frunze verzi iar timpul nu exista pentru mine, câteodată mă doboară o mare tristeţe însă îmi trece repede, nu rămân în ea nemişcată şi nici pentru multă vreme, m-ai cunoaşte după lucirea neastâmpărată a ochilor, acolo o fetiţă ţine pe genunchi un maldăr de flori, nişte mari şi îndepărtate fericiri.

Aşa şi’aşa

Eşti adult, porţi în tine copilul din care totul a început, pentru unii copilăria fiind şi acum un continuum, te vei naşte de fiecare dată cu fiecare clipă în care vei mai şti ceva despre tine, ori da, ori ba, tu, cel mereu necunoscutul tău, din tot ce nu ai înţeles decât aşa şi aşa din ce ţi-a spus de fiecare dată când, înaintând, ai simţit doar că aluneci înapoi, mai e aşa de mult până la cel care va fi rezultatul final a tot ce a însemnat viaţa lui, vei crede multe lucruri despre tine şi te vei înşela, dar poticnelile astea sunt înadins ca să te facă să te retragi din acele înţelesuri despre tine tot aşa cum ai şi intrat, şi tot aşa de neaşteptat, când ai mai crescut, ai rupt copilul din tine şi l-ai izolat de viaţă, apoi ai devenit acel tânăr fără hotare care mergea prin el fără să simtă oboseala, putând merge aşa la nesfârşit, te ghidai doar după pasiune, nu aveai nicio graniţă de-a lungul şi de-a latul tău aşa cum şi toată lumea simţeai că îţi aparţine, şi poate de’asta te-ai tot întors la dreapta şi la stânga şi te-ai tot învârtit pe loc, negăsind niciodată ceea ce îţi trebuie deşi te adulmecai aproape prodigios în fiecare tu pe care îl acumulai, or’ tocmai de aceea şi poate anularea, cel mai bine potrivindu-ţi-se imperfecţiunile, o vreme ai făcut parte dintr-o rasă parcă resemnată, pasivă, aşa ar fi putut crede cineva despre tine dacă nu ar fi ştiut că îţi venise vremea tăcerii totale care te-a dus atât de departe de tine însuţi, adunaseşi prea multă încărcătură sufletească şi prea rapid, aşa că aveai nevoie să faci ordine în memoria ta în care unele înţelesuri începuseră să crească odios pentru că fuseseră suferinţe, a fost vremea în care ai devenit acel tânăr bătrân pe care oamenii din jur nu îl mai făceau să sufere aşa cum nimic nu îl mai făcea să sufere adânc, cel care începuse să se teamă să creadă prea repede, cu fiecare pas pe care îl făceai părându-ţi-se că te apropii tot mai mult de un tine care acum suna altfel, exprimând altceva, toţi ceilalţii tăi, ai trecutului, rămăseseră în urmă, din ei nemaiauzind decât aşa şi aşa, de la alţii aşteptând nimic mai mult decât necesarul, semn că începuse maturizarea adevărată, nu ţi se mai păreau inutile adevărurile pe care le descoperiseşi, sau ce numeai tu astfel.

Femeia ca un basm

Eşti femeie, eşti ca un basm, basmul înseamnă miraculos, miraculos inseamnă din capul locului acceptarea supranaturalului, tot ce se întâmplă cu tine nu mai stârneşte de mult mirarea, te mlădiezi pe măsura pasiunilor şi a încordărilor dramatice, asta e tot, doar el, bărbatul, încă se mai întreabă despre tine, sporindu-ţi misterele luciferic şi nu paradisiac, pe cât de ascunsă pari ca întrebare, pe atât de limpede eşti ca răspuns, doar că el te rezumă adesea în incertitudine şi în întrebări fără răspuns sau în răspunsuri problematice, adică fără răspuns legat de ceea ce i se arată şi ce i se ascunde, ca să nu-ţi strivească vreo corolă de minuni a lumii tale, vorba lui Blaga, rămânând în continuare pentru el obiectul adoraţiei dar şi al misterului care i se pare că te închide, sporindu-ţi-l, aşteptând revelaţia şi gonind lămurirea ca să poată spune mai târziu că asta i-a fost perfida cauţionare a eşecului în încercarea de a te desluşi, pentru tine a renunţând de bună voie la el, lăsându-se în voia ta, aşadar predare în necunoscut, fiind mereu cum ai vrut tu, şi ceva mai mult, el încercând din răsputeri să vadă ce vrajă e dedesubtul tău, pentru că o femeie e ca o zugrăveală sub care mai mereu se ascunde câteceva, dincolo de carne, dincolo de suflet, când îi pari de-a dreptul neomenească e pentru că ai, într-adevăr, o psihologie misterioasă, adesea adamul rătăcindu-se printre înţelesurile tale ca printr-o pădure labirint, mai ales când îi eşti, necunoscută şi nepătrunsă, pentru întâia oară, întâmplându-i-se câteodată să meargă înspre tine  ca înspre un paradox ca ţintă firească, de-aici şi toată uluirea lui când începe să îţi aprofundeze sensul, găsind tot mai mult înţeles din clipa în care s-a amestecat cu tine şi aţi devenit unul, o singură fiinţă, când dintr-odată a căzut tot cerul în el împreună cu toată neliniştea, dar pentru asta trebuie să se străduiască din greu, când nu îi izbuteşte iar atinge culmea nefericirii cu nervii osteniţi şi iar te caută cu ochii goi, fără ţintă, şi iar devine el, bărbatul, acel pumn crispat spre necunoscut şi, pentru că nu rămâne la resemnare, iar o luaţi de la capăt, asta fiind obişnuita latură eroică a unui bărbat de baricade, războiul pe care îl poartă luptând împotriva eternei tale prefaceri a ta, tu eternul feminin, cea căreia i se pare câteodată că el refuză să te cunoască logic şi raţional, încercând să o facă intuitiv şi prin iubire, doar că asta nu face decât să îţi amplifice misterul şi nu să ţi-l reducă.

2 mai cu degete albastre

Eram cu el pe munte anul trecut, de 2 mai, respiram muntele şi în el bătea inima mea, ochii mei aveau culoare adâncă, se făcuseră albastri şi aveam sufletul verde pădure, paşii mei au fost în toate bucăţile de pământ şi de cer şi s-au întors, dar din mine a rămas acolo, învăţasem tot de la el să citesc muntele pe dinafară fără greşeală înainte de a-l învăţa, după ce îl scrisesem pe el în mine cu tot ce înseamnă, încâlcit câteodată ghem, zbătându-mă câteodată cu timidităţi sau cu lucidităţi sceptice în unele dezlegări premature ale unor linişti aparente sub care ceva mai târziu am înţeles tot ce mocneşte, eram, aşadar, acolo unde îi este dragostea, în locul pe care îl numeşte acasă, pe muntele care l-a modelat sufleteşte, eram cu frăgezimea pură a ceva ce simţeam cum începea să răsară în mine şi să înflorească, era aceeaşi dragoste care se strecura în mine cu lesniciune, fusesem femeia care iubea cu patimă marea, muntele mi-a mai născut încă o dată dragostea, era dincolodemarea cu altă bătaie a inimii, a fost un miracol pe care nu îl credeam cu putinţă, acel miracol care la el ţinea şi ţinuse de întreaga lui existenţă, el care are harul unor altfel de cunoaşteri, mergeam pe unde mă purtau picioarele şi tot timpul aveam senzaţia că ceva îmi va ieşi în cale, trăiam de parcă nimic nu mai conta pentru mine, toate trecându-le la capitolul printre altele, neesenţiale, pe munte am simţit pentru prima dată că aş putea să vorbesc tare cu mine însămi şi să mi se pară că nici nu m-aş auzi, că altcineva ar auzi tot ce aş întreba şi aş răspunde, că aş putea merge la nesfârşit fără să simt că mă izbesc de limite, cumva aş putea lua asta ca pe o parabolă a unei căutări în care pot privi nişte drumuri cu presimţiri răscolitoare ca pe o iluminare, cea în care înţelegerea e la final, cea care începe dar nu se sfârşeşte niciodată, aşa precum mi s-a întâmplat muntele, locul ăsta, altar al cerului, unde te simţi împăcat cu tot şi cu toate, muntele ăsta care în mine nu are sfârşit  doar început, pe munte am găsit eu drumul către infinitate, despre tot ce am adunat din el în ochi şi în minte aş putea scrie fără să simt că m-aş putea despărţi de ceva la final de cuvânt, punând piciorul în el din umbre şi urme de amintiri, eu, cea nici verde şi nici albastră decât atunci când, cu cerul pe umeri, mi-am înfipt ochii în munte.

Ziua muncii

Mă întreba mama azi dacă e ziua muncii sau ziua oamenilor muncii, de parcă între astea două ar fi fost vreo dihonie, apoi mi-a spus ceva din Engels, vorba aia cum că munca l-a creat pe om, cum că munca îl defineşte, mai avea puţin şi îmi înşira toate înţelesurile şi rosturile ei sfârşind cu finalitatea, adică faptul că munca dă sens vieţii, mai lipsea să îmi spună despre conţinut şi satisfacţii, de cum că înnobilează spiritul omului, de stimulenţi morali şi motivaţii, aşadar, una peste alta, ca o fiică înţeleaptă de-a lui Esop, ar fi încheiat cu o vorbă de duh, despre cea care e comoara oamenilor, i-am răspuns legat de toate astea de cum e cu îngrămădirea atâtor amărăciuni în faţa unor realităţi întru nimic schimbate de toţi anii ăştia care au trecut de la acel ’89 în care lumea pornise cu avânt, aceeaşi lume cuprinsă azi de un pesimism social în ţara asta a ruinii economice, asta ca să nu o mai pun la socoteală şi pe cea morală, dar mama nu mă asculta, o cuprinsese aşa, o efervescenţă în care era de parcă ţâşnea din prezent dar în care de fapt ieşea din trecut şi m-a făcut să îmi dau seama că în timp ce vorbea se întorcea în gânduri în trecutul ei pe care aşa şi’l recupera, trecut cu atitudine sănătoasă faţă de muncă, vremuri din care îmi mai prefiră ghemuri când şi când, vremuri care încă sunt vii în memoria ei încât ar putea să scrie un volum dacă nu mai multe de m-ar lua grija în privinţa raportului ficţiune-nonficţiune, că după nişte amar de ani m-aş întreba dacă se mai bizuie cu adevărat pe ea, pe memorie, sau ar născoci amintiri, dar de un lucru de care nu cred că m-aş îndoi vreodată e dragostea pe care a avut-o pentru profesia pe care şi-a ales-o, cu mine petrecându-se aidoma, şi pentru că tot am simţit-o ca pusă pe evocări nostalgice ale timpurilor trecute,  făcând-o  chiar cu meşteşug când e de lăsat cu povestiri ale unor fapte întâmplate, am lăsat-o să-i dea cu povestea înainte, şi are, ce’i drept, un material imens, şi mai părea şi aşa înviorată când a început să-mi depene despre cum erau defilările de la unu mai, ăla muncitoresc, şi cum făceau toţi, da’ toţi, la sfârşitul paradei, când aruncau steagurile pe unde apucau, steaguri pe care până mai atunci le fluturaseră cu forţă pasională dezlănţuită, că aşa trebuia să pară, după care o porneau în atac spre Pădurea Verde, să înfrupte pieptiş nişte mici cu muştar.

De’a Sfântu’ Gheorghe

Lumea începe să confunde ceea ce faci cu ceea ce eşti, eşti într-o permanentă tensiune sufletească, fără să ştii cum, o nelinişte îţi răscoleşte tot ce ai în tine mai adânc precipitând către exterior suferinţa, tristeţea, mâhnirea, simţi cum toate astea îţi reduc rezervele de apărare, ajungi să îţi numeri surdinele, crepusculele, amurgurile, nopţile absenţelor de energie, începi să te simţi al negaţiilor în felurite nuanţe şi al nimicirilor de toate felurile, germinezi pesimism, ţi se pare că începi să te plictiseşti iute de  orice, alţii spunând despre tine că eşti aşa de parcă te-ai fi născut plictisit, ai acumulat atâtea presiuni şi frustrări gândindu-te că vei ajunge cândva imun la ele, deşi asta niciodată nu se va întâmpla, te cuprinde spaima de a deveni un bovaric şi îţi părăseşti realitatea ideală zămislită de fantezie înainte de a fi prea târziu, asta atrăgând după sine anularea speranţei şi a dorinţei, toate trec prin tine ieşind înafară şi îţi pare că ai uitat orice substantiv pentru timp, orice cuvânt pentru un sistem temporal verbal atunci când tânjeşti după stări trăite într-un timp pierdut din nevoia de a trăi în amintire neputându-te obişnui cu prezentul, ai dragoste de trecut, trecut ce îţi era unul protector, ai umplut cu toate astea o cameră plină cu balauri, e timpul să îi birui total, e timpul să fii Sfântul Gheorghe, e timpul să ai curajul de a lăsa vieţii fireşti şansa de a risca, de a-i îngădui să te ducă încotro va vrea, e timpul să nu îţi mai plângi de milă că să îţi râzi de ea,  să râzi dar nu fără să ştii de ce şi de cine, să fii excitat de viaţă, să te laşi fugărit de ea şi nu să faci din viaţă o artă a fugii, să nu uiţi că totul se plăteşte, iar când eşti debitor uneori preţul poate urca, să nu uiţi niciodată să te adaptatezi la realitatea celuilalt renunţând la a-l transforma dacă nu se potriveşte dimensiunii dorinţei tale, nu va fi altceva decât o tortură în care şi tu şi celălalt vă veţi găsi sfârşitul, cândva, după mai multe sau mai puţine avatare sentimentale poate îţi vei găsi cu adevărat fericirea în dragoste, într-o femeie cu puterea de uitare, femeie care dispare odată cu moartea sentimentului, cam aşa mor iubirile, cam aşa învie  cei care vor să moară, vrând să trăiască, cam aşa spunem că am vrut dar n’am putut atunci când ne oprim din dragoste, asta fiind tot ce am reuşit din ceea ce am vrut, dar n’am vrut mult.

Oamenii tăi

Oamenii tăi sunt cei de lângă care nu ai pleca niciodată, aşa cum nu pleci de lângă orice iubeşti, aşa cum niciodată nu ai părăsit ceva sigur pentru ceva nesigur, singurătăţi agonice ai avut atunci când te-ai simţit fără de reazem, nu te-ai mai putut rezema pe alţii şi nici pe tine, tu cel care ai fost propriul tău scutier care te-a învăţat arta protecţiei, singura afiliere pe care ai cunoscut-o a fost a ta la însuţi, unirea cu tine, cu alţii mai deloc, asta despre întărire, nu te-ai potrivit în toate cele cu acel socius în cadrul căruia putem supravieţui şi despre care unii zic că ar fi adevărata noastră natură, deşi stăpâneşti arta de a trăi şi de a te apropia de ceilalţi, ai fost mereu fiinţa care fără de rest te-a întregit, adică integral, pe cel din tine, cel pe care l-ai trăit ca pe un tu al putinţei, cel care avea doar viitor, cel care te cunoştea prin prisma experienţei, experienţă care are nevoie de timp, cel care ştie mai multe despre toate e cel care trăieşte mai mult, asta fiind una dintre unităţile de măsură pentru acel pe care l-ai întrebat necontenit cine eşti, cine ai fost, cine vei deveni, pentru că el ştia să te autoconstruiască cât mai apropiat de potenţialităţile pe care le aveai, ştia cât şi cum poate zidi la tine fără să jertfească de câte ori îţi auzea frământările, tu în perpetuuă căutare, dând câteodată să fugi ca să uiţi, că asta facem o viaţă întreagă, fugim să uităm lucrurile care ne dor până când durerile ni se îngustează, ni se împuţinează, tu cu însuţi nu aţi fost niciodată prea mult unul pentru celălalt aşa încât să fie cu neputinţă să mai vieţuiţi împreună, nu aţi oscilat între stări contradictorii or’ incompatibile, niciodată între voi nu a fost o arenă de luptă, niciodată nici tu, nici însuţi nu aţi fost acel învingător care învinge în zadar, cel care ţi-a fost mereu aproape, adesea cu lucidităţi sceptice dar tot timpul solubilizat în adaptarea la ritmul tău sufletesc, câteodată însă a mai obosit, iar când a obosit ţi-ai chemat să te sprijine oamenii pe care i-au crescut pe dinăuntru, cei de sinele cărora te-ai apropiat, cei în ochii cărora, privind, ţi-ai văzut reflecţia, cei  care, atunci când ai nevoie de ei, vin la tine într-o mie de feluri, eliberându-te de agonie, oamenii tăi care în tine au început şi nu se vor termina niciodată.

Oamenii nu se schimbă

A fi, a simţi, a gândi, fiinţa în toată complexitatea ei sufletească, cu toată arhitectonica vieţii ăsteia sufleteşti, esenţa omului, asta de nu se poate învăţa, poartă un nume, pe numele ei adevărat firea, aşadar esenţă şi existenţă, esenţă care precede existenţa, esenţa care înseamnă tot ceea ce urmează să fii, nu ştii care va fi fiinţa ta adevărată, vei şti doar atunci când o să o afli, vei şti atunci când ştii, unii spun că mai întâi exişti, apoi trebuie să afli cine eşti în existenţa asta care te lasă într-o închisoare, închisoarea noastră cea de toate zilele, în ea complet liber, poţi să te ascunzi altora, le poţi părea ceea ce nu eşti în jocul contrastelor dintre aparenţă şi realitate, dar liber de convenţii şi de artificii te vei dezvălui aşa cum eşti, îţi vei arăta firea ta adevărată, eu cred că oamenii nu se schimbă, oamenii îşi doresc să se schimbe atunci când trăiesc experienţe cruciale, au speranţa transformării când simt că se pierd în încleştările dintre aspiraţii, vis, idealism şi realităţile aspre ale vieţii, când simt că le creşte vulnerabilitatea, nemaiavând siguranţa mişcării pe axa lor, li se pare că s-au schimbat atunci când o experienţă crucială nu le mai antrenează la fel sensibilitatea sau le toceşte spiritul de interpretare, reacţionează diferit in întâmplări similare, distanţate în timp, şi iau asta drept schimbare, oamenii, pe dinăuntru, nu se schimbă, o vorbă din popor zice că lupu’ îşi schimbă părul, da’ năravul ba, alta e cu năravu’ din fire n’are lecuire, despre asta e vorba şi va fi, despre fire, nimic nu mai e de adăugat pentru că nu mai e nevoie de nimic, în firea ta eşti faţă de tine însuţi nimeni altcineva decât tu, nu îţi poţi nega firea pentru că prin însăşi această negare nu faci altceva decât să ţi’o dovedeşti, firea e singurul fapt de netăgăduit al existenţei tale, e singurul tău adevăr de care nu te poţi îndoi, în afară de tine nimeni altcineva nu poate simţi cine eşti, tu cel adevărat eşti interioritate, eşti profunzime, tot ce e la suprafaţă poţi juca şi interpreta, pentru unele străduindu-te din greu, pentru altele croindu-ţi labirinturi printre oglinzi deformatoare din care te privesc chipuri de-ale tale anamorfozate, pocindu-te în fel şi chip în timp ce alţii te privesc cu dispreţ spunându-şi în gând că te-ai schimbat, pentru tine fiind doar o evaziune din exact, oamenii nu se schimbă, nu’i nimic de făcut, niciun altcineva care să fii, pentru că tu asta eşti deja.

Fiinţe paradisiace

El nu ştie despre îngerii păzitori, ştie despre alte beatitudini, despre paradisuri spirituale, eu ştiu cum e cu mutatul dintr-un rai într’altul, astea pe care eu mi le creez, despre ingeri ce mai ştiu e de la străbunica mea şi din cărţi, lui i-am spus că voi scrie despre ceea ce am aflat de la alţii, din străvechimi, străbunica mea zice că la naşterea unui copil fiecare îşi primeşte un înger care să-l ferească de toate relele, când eram mică îmi tot zicea să nu fac cutare sau cutare lucru, că mi se ‘nmoaie îngerii, mi’i închipuiam aşa, ca pe nişte nişte cevauri îmveşmântate în alb, blonzi şi musai cu ochii albaştri, eu cea măslinie cu irisul de catifea maro, vrăjită toată viaţa mea de tot ce era privire albastră, aşadar eu aşa credeam că sunt îngerii, străbunică’mea râdea şi îmi povestea că ei, când umblă pe pământ printre oameni, pot lua orice înfăţişare şi formă, când am mai crescut mi i’am închipuit a fi fiinţe din lumină pură, când am mai crescut pe lângă îngerul pe care îl primisem la naştere mai aveam încă doi, pe tata şi pe străbunica mea, unii zic că fiinţele astea paradisiace de le numim noi aşa, îngeri, sunt spiritele celor care au urcat la ceruri, spiritele binevoitoare, şi atât, nici pomeneală de fiinţe spirituale înzestrate cu puteri, străbunica avea credinţa că îngerii există, că sunt la fel de materiali ca şi oamenii lângă ale căror vieţi stau, potrivit unor învăţături vechi, noi oamenii am fi fost zămisliţi pe un plan inferior îngerilor, îngeri pe care nu ni’i regăsim decât după moarte, în rai, după unii, după alţii, după judecata de apoi, alte poveşti pe care le-am auzit de la câţiva bătrâni ziceau că fiecare ar avea un înger bun şi unul rău care rămân toată viaţa alături de noi, râdeam când făceam trăsnăi, îmi închipuiam că pe umărul ăla cu îndemnul la rele stătea ăl de mă înghiontea la ele, sunt îngeri păzitori pentru că ne însoţesc de-a lungul existenţei terestre către înălţare spirituală, unii spun, lăsând la o parte visele şi metaforele, că lumea spirituală este cât se poate de aievea, despre îngerii decăzuţi străbunica îmi povestea în treacăt, oricum nu prea pricepeam cum e cu ei, din ce am citit se zice că demonii, pentru că ăştia sunt îngerii decăzuţi, căpetenia hoardei lor numindu-se diferit după cum spun textele sacre ale religiilor, demonii, aşadar, au început să se răscoale atunci când fiinţa supremă a dăruit trupurilor din pulbere şi lut peste care suflase viaţă libera voinţă, demoni sau îngeri decăzuţi, egoişti totali cu plăcerea de a-i corupe pe oameni, neputându-şi impune puterea decât asupra celor vulnerabili, cam asta ar fi povestea cu îngerii de care unii se apropie prin cădere, pentru că oamenii, la fel ca şi îngerii, nu sunt omnipotenţi şi omniscienţi, aşadar nici imuni la a cădea în tentaţii şi erori.

A fi învăţat

Odată cu anii  scade numărul de erori, adică devenim mai precişi, habar n’am dacă mai înţelepţi, am spus mereu în glumă,chipurile, că eu am devenit înţeleaptă atunci când am ajuns să nu mai cad în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile, şi când nu am mai dat aşa de tare în zid cu capul, sunt adult, am învăţat mult mai puţin decât ar părea în realitate, spun uneori şi ceea ce nu ştiu or’ mi se pare că ştiu, nu ştiu nimic, n’am ani pierduţi, sunt asemeni unui râu care curge, voi fi a tinereţii toată viaţa mea, adică a acelei vârste de o puternică expansiune, în tinereţe deteşti logica, am sentimentul de plinătate şi de stăpânire a propriilor mele forţe, bla bla bla, gen stări afective, stimuli, stări de motivare, surse stimulatoare, aiurea, astea’s basme,viaţa e cea care te învaţă cum să înveţi, viaţa e ceva ce nu se poate învăţa, viaţa asta care e dreptul tău de a face propriile greşeli, eroarea potenţează şi e trezitoare, din învăţarea asta a vieţii unii au înţelegerea iar alţii resemnarea, adesea învăţarea vieţii ăsteia e tristeţe, nostalgie şi disperare, a fi înseamnă suferinţă, a nu mai fi e sfârşitul suferinţelor, unii îşi sporesc singuri suferinţele, aşa că vor suferi în exces, ăştia cred că sunt cei cu fiorii voluptoşi ai distrugerii, a învăţa înseamnă a căuta să ştii, a şti, nefiind totuna cu a cunoaşte, însemnând însă mai mult decât a înţelege, departe fiind însă de trăire, cunoaşterea cu adevărat pură, cunoaşterea care e o aventură nesfârşită, a învăţa înseamnă a te îndoi, unii îndoindu-se chiar şi de existenţa propriei lor fiinţe, a învăţa înseamnă să te laşi întru totul plin de viaţă, să trăieşti cât mai mult într-o manieră totală, că viaţa doar de asta ştie, de trăire şi de nimic altceva, aşa că las-o să te pătrundă şi nu să treacă prin tine, viaţa înseamnă câteodată mai ales lucruri nesatisfăcătoare, dacă ai înţeles asta poţi spune deja că ai învăţat câteceva din ea, şi mai ales ai acceptarea că poţi face orice e posibil de făcut şi atât, nimic altceva, a învăţa înseamnă a auzi şi a asculta când deschizi ferestrele fărădeminţii, pentru că altfel nu poţi vedea dacă crezi că priveşti de după cortina cunoaşterii, nemaiputând vedea astfel viaţa, nu poţi vedea viaţa decât dacă priveşti cu ochii goi, a fi învăţat înseamnă a trăi ca şi cum n’ai şti nimic, dacă ai ajuns să te crezi vreun învăţat bravo, eşti perfect, eşti prea făcut, nu mai ai nimic altceva de făcut, deja ai murit, perfecţiunea nu face parte din existenţă, din viaţă, viaţa asta care e totul unde totul e nicăieri.

Ca o fatalitate

Lăsând lirismul la o parte, aşişderea şi metafora, că ar fi prea obositoare, aşadar fără dulcegării şi exaltări lirice, sau dacă e să fuzionăm lirismul cu spiritul analitic al lucidităţii şi cu sinceritatea nudă fie ea şi dusă până la cinism, dacă e să mă gândesc fără sentimentalisme ieftine la dragoste, la amor, ca la o fatalitate, tot ce se întâmplă sub semnul lui scapă oricărei etichetări morale, dacă e să mă gândesc la pasiunile deopotrivă ale bărbaţilor şi femeilor şi sfâşierile lor sufleteşti dar căutate, ăştia toţi aflaţi sub biciul lui de foc al lui, al zeului cu pricina, cei care trăiesc nevoia de a se şti iubiţi cu reciprocitate într-o căsătorie, atunci când simt că dragostea nu le mai povesteşte nimic, când seacă izvorul şi dragostea dispare, şi bărbatul şi femeia încep să caute pe căi lăturalnice, devin victimele dragostei conjugale de cândva, amor conjugal în care credeau că vor fi decisiv iubiţi, nişte languroşi după iubirile jumătăţilor  sau ale predestinaţilor, cum le păreau jumătăţile lor la început, năzuind spre iubirea eternă, voluptăţi care s-au sfârşit odată cu moartea sentimentului, şi atunci insatisfacţia tulburătoare incepe să le sporească interesul faţă de altcineva, aşadar, la întrebarea cine înşală mai mult, bărbatul sau femeia, răspunsul e că oamenii înşală, ăştia pe care îi trec fiorii senzualităţi, care se cred într-alţii reînnoiţi şi reînsufleţiţi de parcă un altul, o alta, are putinţa transfuziei unei alte stări sufleteşti când tot ce simt e descompunerea sufletească, nu ştiu dacă adulmecă în acel altcineva acea aromă care le promite hrănirea din ospăţul simţurilor, împingând năvală de sânge în vene arzânde, că tot ce îşi doresc,cu carnea înfrigurată, sunt nopţi de beţie ale amorului, pentru că dacă sexul e cea mai mare parte din tine atunci te identifici cu el, nu ştiu dacă se naşte între un el şi o ea un sentiment natural şi spontan ce înfloreşte pur cu frăgezimea sau vor să mai simtă uitarea de sine, simţindu-se iar fericiţi pentru că li se pare că sunt iar iubiţi în timp ce rămân fără să plece, fără să stea, lângă fiinţele cu care îşi împart, îndepărtaţi unul de sufletul celuilalt, singurătatea în doi, acest ceva trist şi fără îndreptare în care iubirea se descompune şi putrezeşte, eu nu ştiu cum e cu amanţii, că despre ei e vorba, dar ştiu cum e cu nostalgia dragostei absolute, magia ei nu stă în ceea ce ştim din ea ci în ceea ce nu ştim.

Oamenii care se roagă

Oamenii au în ei scânteia dumnezeirii, oamenii care se roagă au credinţa neabătută că prin ajutorul lui Dumnezeu dorinţe trăite în închipuire se vor îndeplini, oamenii pun în rugăciune puterea sentimentelor şi nu cuvinte, puterea fiind cea care ajunge la acea conştiinţă cosmică, fiinţele religioase cred în Dumnezeu, rugăciunea fiind elementul esenţial al exprimării religioase, dumnezeul fiind supremul punct focal al rugăciunilor, venerări ale mesagerilor angelici, acei îngeri care duc rugăciunile oamenilor de pe pământ la ceruri lăsându-se cu avertismente, în rugăciune unii dintre cei care se roagă simţind prezenţa puternică a fiinţei supreme, alţii un sentiment de linişte adâncă, atât de adâncă încât simţi chiar că ai putea dispărea în propria ta adâncime, conştientizând ceea ce sălăşluieşte înăuntrul tău etern, nenăscut, nemuritor, acel tu, indefinitul ceea ce nimănui nu îi poate fi cunoscut, fiinţele nereligioase nu cred, ateii spun că nu există Dumnezeu, doar pentru că nu vedem ceva nu înseamnă că nu există, fireşte, ne putem îndoi de Dumnezeu aşa cum ne putem îndoi de toate, îndoiala e o mare provocare, ateii spun că nu există rai nu există iad, agnosticii nu pot spune nimic despre toate astea, a fi agnostic presupune a fi toată viaţa un căutător, a nu crede în religie nu înseamnă agnosticism, pentru unii religia e ca un opium, pe măsură ce tinereţea pleacă din oameni luându-le cu ea tot felul de lucruri, încep să mediteze, încep să se roage cu toată puterea fiinţei lor simţind cum în rugăciune ajung într-un loc al dumnezeirii unde nici pomeneală să întâlnească un bătrân în straie albe cu barba până în pământ cum poate mulţi îşi închipuie, unii sunt practicanţi fervenţi ai rugăciunii, pentru creştini, rugăciunea este cea pe care Isus a dat-o apostolilor săi, una scurtă şi misterioasă şi fără egal, plină de sensuri ascunse, ca orice mister care închide în el, şi plină de înţelepciune, cu cât aprofundezi acele sensuri cu atât mai mul înţeles vei găsi, rugăciunea nu înseamnă nişte cuvinte pe care să le bolboroseşti mecanic şi pe nerăsuflatelea, aşa cum cred că fac multe dintre oiţele domnului, dintr-un simţ al datoriei sau dintr-o pură obişnuişnuinţă, pentru că aşa s-au învăţat, oiţele astea care se înghesuie de zici că’i o luptă pe viaţă şi pe moarte când e de lăsat cu moaşte şi cu orice altceva mai poate fi o speranţă pusă în ecuaţie, rugăciunea ne aduce aminte că nu suntem singuri pe pământ, suntem călăuziţi de paşi cosmici, rugămintea poate face minuni, ceea ce ai trăit doar în închipuire, în minte, poate deveni cândva realitate.

Sufletele noastre

Suntem nemuritori, zic religiile, sufletele noastre vin de undeva, dintr-o lume divină şi se întorc acolo în cele din urmă, sufletul nostru nu e născut şi nici nu moare vreodată, dăinuind mereu în lumea de dincolo, nu ştiu cât se poate dovedi viaţa dupămoarte, asta în sens material, dar credinţa într-o viaţă de dincolo şi într-o fiinţă supremă există, în creştinism, iudaism şi islam ceea ce supravieţuieşte morţii se numeşte suflet, suflet apărând  din suflarea Dumnezeului, luând ţărână şi făcând pe om, suflând peste om şi făcând din el fiinţă vie, făcându-l, aşadar, nemuritor, suflet care va răspunde pentru toate faptele de pe pământ, hinduiştii îi spun esenţei ăsteia spirituale sine divin, budiştii, cu ale lor legi karmice zic despre zalele lanţului devenirii, adicătelea despre santana, zalele alea care sunt legate unele de altele prin acel ciclu al cauzei şi al efectului, aşadar despre o însumare a cauzelor şi împrejurărilor unde nimic nu se aşază la întâmplare, tot ceea ce înseamnă realitate fiind într-o continuă stare de schimbare şi decădere, aşadar nimeni putându-şi ţine sinele sufletesc pentru veşnicie iar legile fizice şi morale aranjează şi rearanjează fiecare aspect al fiinţei, totul fiind la om suferinţă, asta despre ceea ce se numeşte nobilul adevăr legat de naştere, bătrâneţe, moarte, durere, despărţiri de dorinţe, neatingeri de visuri, a fi însemnând a fi nefericit, ratând binecuvântarea, fiecare clipă a vieţii aducându-ţi cele două alternative, tu devenind ceea ce alegi ca să găseşti calea spre nirvana, stingându-ţi toate dorinţele, eliberându-te de orice realitate materială, devenind parte a eternului,nemurirea, cu intervenţia supranaturală a unei fiinţe supreme va rămâne o veşnică întrebare cu răspuns necunoscut, un etern mister pentru cei vii, visul nemuririi tăgăduieşte că moartea ar însemna sfârşitul, creştinii cred în învierea lui IsusHristos, ăsta fiind nucleul religiei creştine, după ce umbrele negre ale morţii vor învălui trupul, acesta se va împreuna cu sufletul într-o altă lume, apostolul Pavel, cel cu educaţia grecească şi cunoscător al filosofiei lui Platon, Pavel, cel cu revelaţia prin vocea lui Isus, îşi conturase propria teologie, predicând despre judecata de apoi după care cei drepţi îşi vor primi trupurile refăcute, cele din carne, închisori ale sufletului, nu mai ştiu când, o doctrină a bisericii decretase că fiecărui suflet îi este dat să trăiască o singură dată după care îşi aştepta judecata de apoi întâmplată când Fiul Omului avea să se întoarcă pe pământ pentru a judeca vii şi morţii, până atunci un lucru ştiu, că nimeni nu ştie ce e moartea dar mai toţi se tem de ea, şi cred că viaţa se întinde şi dincolo de mormânt, altfel pentru cebun atâta chin aici, pe pământ.

Paştele e despre miracole

Viaţa după moarte, iată marea promisiune pe care o fac religiile, unii se tem de moarte, alţii se tem de viaţă, teama nu ar fi trebuit să facă parte din viaţă, viaţa, cel mai necunoscut lucru în care te-ai aventurat, nici viaţa şi nici moartea nu se poate învăţa, moartea ar fi cea care ar trebui învăţată, unii cred în viaţa după moarte, asta fiind de fapt o credinţă a omenirii în ea însăşi, unora li se întâmplă să trăiască plenitudinea fiinţei, a stării de graţie, a celei de binecuvântare, când par a fi, în viaţă fiind, la distanţă de mai multe vieţi, oameni care au strălucirea înţelepciunii, oameni de o frumuseţe complet diferită care îţi par ca o taină, alţii cred în necunoscut, ceea ce nu cunoşti nu înseamnă că nu există, eu asta cred, vorbeam aseară cu una dintre fiinţele pentru totdeauna ale vieţii mele despre credinţa cea creştină şi cea budistă, care e mai aproape de adevărul despre sufletul ăsta care vine de undeva şi după viaţa de pe pământ se întoarce acasă, acolo de unde a venit, budismul percepe altfel decât celelalte religii aspectul ăsta metafizic etern al personalităţii umane, noi şi alţii suntem cu iadul şi cu raiul, ori urci ori cobori, sufletul meu în vremea asta are un loc sacru în el unde îi e biserica, vineri am fost într-un lăcaş sfânt, e un obicei de-am meu de nişte ani şi singura dată când trec pragul unei alte biserici decât cea din lăuntrul meu, încerc pe cât pot să fac din ceva cu gust amar o situaţie comică şi să o exploatez cu încântare doar că vineri încercarea nu mi-a izbutit, orice combinaţie nu ar fi putut decât să aibă un efect disproporţionat cu strădania, pentru că trudă ar fi fost să pot să amestec stările pe care le-am avut când o oaste de babe abil zvârlite la înaintare de purtătorul de sutană de’acolo nu a lăsat pe nimeni ieri să treacă pe sub masă cu lumânarea aprinsă, am ieşit din biserică trăind un amar, am încercat să îl topesc şi să nu stau prea mult împreună cu el, mă gândeam la sufletul ăsta al nostru, esenţa însăşi a persoanei, suflet care, dacă chiar există viaţa de apoi, trebuie să răspundă pentru tot ce-am făcut pe pământ, sufletul ăsta al oamenilor dintre care unii merg pe calea binelui, alţii pe a răului în viaţa în care ce semeni culegi, şi-aşa şi după moarte, creştinii cred într-o zi a judecăţii şi într-o alta a invierii morţilor şi-a vieţii ce va fi să vie , cam confuză adică pătrunderea în rai or’ iad, lumea ce va să fie ar trebui să fie un fel de izbăvire pe pământ.

Amintiri în coajă de ceapă

De când mă ştiu eu pe pământ, în ziua de joi, Joia Mare, astea două, ouăle, mai mult arămii decât roşii, şi Paştele, au fost mereu unite perfect, ca de la întrebare la răspuns, de cojile de ceapă şi de mama, orice încercare de-a mea, că strategia actului de a o convinge îmi lipsea cu desăvârşire, orice încercare aşadar pe care o aveam în repertoriu de a o îndupleca se sfârşea cu un refuz deşi îi ziceam  de’astea, cuvinte cu încărcătură emoţională, cum ar fi că râd copiii de mine şi de ouăle mele tărcate, că la anii ăia ai copilărimii ciocneam pe spartelea şi pe luatelea, aşa că să le mai facă şi’n alte culori cum vedeam eu pe la alţii, deci şi la capitolul forţă emoţională eram cam cu puterile slăbite, persuasiunii încă nu’i venise vremea, nu eram la anii ei, nu încă, deşi tata de pe atunci îmi zicea că’s şmecherie cu şurubel, de fapt se cam lăsa cu ignorare singurul argument emoţional al meu, că unu aveam, dacă e să recunosc adevărul gol-goluţ, nici măcar nu catadicsea să îmi răspundă, mi’o fi răspuns cândva, odată şi pentru totdeauna dar n’oi fi acceptat eu receptarea, cine ştie, şi-atunci şi aşa stând lucrurile, ce împrejurare mai potrivită decât asta în care se producea contextul cu puterea de a trezi imaginaţia, dar fără abundenţă exagerată de imaginaţie, fireşte, ci doar atât cât să declanşeze în mine neastâmpărul creator, adică în traducere de a mă transforma eu într-o mică artistă, mică artistă mediocră la prima ei încercare, numai tata prefăcându-se că leşină de extaz la vederea capodoperei, stau mărturie, adică ar fi stat dacă s’ar fi păstrat, ouăle pe care le-am încondeiat cu ceară şi alea cu panseluţe, pătrunjei şi alte frunze cu rol ornamental pe care le legam într-un ciorap şi le scufundam apoi în fiertură aia de’o culoare incertă de care am pomenit, şi jur că ale mele erau cele mai frumoase ouă, nu găsesc destule epitete ca figuri ornante pentru adjectivele care ar însoţi substantivul ou, aşa că de-atunci şi de când mă ştiu şi peste timp în altă culoare nu am mai vrut vreodată pentru ouăle de Paşte, şi mai am şi acum unul de vreo douăzeci şi ceva de ani, unul pe care dacă îl clatin se aude înăuntrul lui ceva, cică gălbenuşul s’ar pietrifica şi se transformă în chihlimbar, ăsta e basmul care m-a fascinat când l-am auzit prima oară, atunci când nu m-am îndoit nicio clipă că n’ar fi aşa, am vrut cândva să-l sparg să văd dacă’i aşa dar am amânat mereu răsounsul.

Contingenţe

Unii oamenii devin amorali atunci când vor să fie ceea ce nu sunt şi să aibă ceea ce nu pot avea, devin nefericiţi încercând să fie extraordinari mergând în ei din departe în departe când înţeleg că ceea ce doresc se află altundeva, vrând să îl lase uitat şi înstrăinat pe acel altul din ei, cel care vrea lucruri mărunte, omul obişnuit, absolut obişnuit şi mulţumit cu ceea ce are, cel cu bucuria de a trăi, obişnuinţele astea fiind pentru ei mulţumiri posace, nerenunţând nici măcar la ceea ce nu există, fiind numai în imaginaţia lor, acolo unde orice este cu putinţă, deci posibil, pentru ceea ce le-ar putea fi la îndemână pierzându-şi interesul, tot ce au nemaifiindu-le îndeajuns, atrăgându-i ceea ce nu au, axa vieţii morale distrugându-li-se treptat, umblând mereu să vâneze ceea ce e departe şi nu e al lor, dorinţele lor nu sunt mai niciodată înăbuşite în scrupule, nimic pentru ei nu pare rezumat în incertitudine şi întrebări fără răspuns, un fel de a nu avea răspuns fiind una dintre filozofiile lor,îşi calmează repede neliniştile metafizice, atitudini fără adâncimi dar temperamentale, sunt mereu visarea, suprarealitatea vieţii interioare, visare cu obiect precis şi veleităţi convertibile în voinţă, doar că le lipseşte putinţa, şi-aşa adună în ei nefericire după nefericire, mersul liniar al dramei lor sufleteşti, la sfârşit, când se regăsesc numai ei cu ei înşişi, se sfârşesc de regretul unei vieţi măcinate fără rost, oameni ai unei pasiuni fără rost, inutile şi neputincioase cu aşteptări mari şi frustrări pe măsură, oameni care vor, cu mintea lacomă, să fie ceea ce nu sunt, cele mai grozave persoane de pe pământ uitând să se mai bucure de faptul că sunt vii, oameni care nu ştiu că poţi face doar ce e posibil de făcut altfel toată viaţa ta va fi o luptă agresivă, una în care învingătorul va învinge zadarnic fără să îşi cunoască duşmanul, îmbătaţi de narcoticul unor iluzii care le sunt necesare pentru a rămâne mai departe într-o viaţă care nu se mai simt ca fiind  a lor, propria lor viaţă pe care au uitat-o şi au pierdut-o pentru umbre, viaţă care, fără ca ei să ştie, le-a întins cele mai josnice şi perfide capcane, nearuncând ceea ce nu aveau ca să renunţe la ceea ce nu erau.

Mai târziu e prea târziu

Soarele e sus pe cer, îţi priveşti umbra, e mare, umbra tristeţii tale e şi mai mare, ai alergat după himere crezând că le poţi prinde, soarele e deasupra capului tău, umbra ţi s-a micşorat, e chiar sub tine, umbra tristeţii tale a rămas aceeaşi, nu dispare nici măcar pentru o clipă deşi îţi spui că mai devreme sau mai târziu va dispărea, o cari mereu cu tine chiar dacă nu ai nevoie de ea, te duci cu ea la culcare, te identifici cu ea atât de mult încât nu o mai poţi pune deoparte, e eticheta, simbolul de parcă te-ai fi demarcat ca să fii sigur de identitatea ta, nu poţi să faci din tristeţea ta un lucru mic pe care să îl foloseşti când ai nevoie de el iar atunci când nu îţi trebuie să îl pui deoparte, tu eşti tristeţea, de-a lungul timpului ai adunat atât de multă încât acum îţi este imposibil să fii altfel decât trist, singura diferenţă e că în unele clipe te simţi mai trist decât în altele, esti tristeţea personificată, îţi spui că va veni o zi când puterea ei asupra ta va scădea, că va veni o clipă când o vei putea contempla cu detaşare dar acum parcă nu îţi vine să crezi că te-ai putea despărţi de ea, tristeţea ta e feminină, e frumoasă tristeţea ta şi eşti îndrăgostit de ea, te-a pătruns până în măduva spinării, nimic nu ţi se pare mai profund decât ea, te-a făcut să ajungi până la esenţa ta intimă, acolo unde nu ai ştiut până la ea cine eşti, ai vrea şi nu ai vrea să scapi de ea deşi de-atâta amar de vreme ai învăţat să trăiţi împreună, alţii îţi spun să fugi de ea că te doare să-ţi aminteşti de tine, cel de dinainte ca să-i îngăduie să îl ducă unde vrea ea, dar tu le răspunzi că nu priveşti niciodată prin ochii celorlalţi, a început nici nu îţi mai aduci aminte când dar îţi pare că e ceva care nu se va sfârşi niciodată, îţi pătrunde întreaga ta viaţă, te împresoară asemenea unei atmosfere, eşti împărţit, ai devenit două persoane, obrazul şi masca, masca, putinţa de a te minţi mai departe, cel care te trage în jos e cel cu tristeţea, cel plin de taine trecute, cel ce e aşa pentru că nu e altfel, celălalt, sub vervă, îşi ascunde tristeţea care îl priveşte când pitic, când gigantic, celălalt care râde şi agonizează, teatralitate jucată prost de altcineva.

Exasperant de ieftine

Sunt atât de umilită de cuminţenia mea şi mi-am zis că voi îmbătrâni şi nu voi ajunge să fiu şi eu o fată rea, dintr’asta care nu-şi pierde vremea cu dragostea, să fiu şi eu aşa, niciodată satisfăcută de bărbaţi, să nu vreau să fac niciodată dintr-unul un cuib al meu, să fiu ca alea de se dau, privind victorios bărbaţii împotriva cărora par a lupta niciodată biruite, scorpii neîmblânzite, abrupte, neşlefuite şi dezgustate prea mult de ei şi care se înfurie contra bărbaţilor faţă de care au învăţat indiferenţa ca nişte donjuane cinice, cred că furia asta le excită, în timp ce, exasperant de ieftine, în sinea lor tot ce aşteaptă e înaintarea şi cucerirea, făcând din ele măriri cucerite, unii rămânând în ele eroi pentru prea puţin timp, că asta ar însemna să rămână toată viaţa ca pe front, toate fetele astea rele de ridică în jurul lor ziduri ciclopice da’ ştiu bine că asta e butaforie, însă efectul e garantat şi de’acolo, de pe coama întăriturilor, îi izbesc pe bărbaţi de toate grinzile, aruncă peste ei cu material strict personal şi limitat, astea fiind cuvinte bolovani, neîncurcându-se în platitudini, că nu’s ele dintr-alea care atunci când spun despre adami să facă volute graţioase, că ele nu’s aşa, nişte sfrijite filigranate lirice şi unduitoare, nu, ele sunt nişte bărbate care dau de pământ cu toţi adamii ăştia, nişte cabotini sentimentali care cică profită de slăbiciunile noastre sentimentale, fetele astea rele care te fac să crezi că ele nu’s cu aderenţele, cu implicaţiile şi cu consecinţele, chestii de’astea penibile în dragostea în care ai trăi ca într-o dramă sau ca într-o catastrofă, fetele astea rele care par a urî toţi bărbaţii de pe lumea asta de parcă ar urî însăşi dragostea, dragostea fiind pentru ele doar o aventură, o dorinţă de experienţă gratuită, nimic putându-le robi, astea de par a-şi fi extirpat din ele toate sentimentele, aşa că privesc în urmele mele şi mi-e aşa ruşine de mine şi de naivitatea mea stupidă în care am crezut în dragoste şi în bărbatul cu care mi-am trăit-o fără teamă de finalul ei până când s-a sfârşit halucinaţia, eu rămasă fără nostalgii ieftine, mi-e ruşine că am iubit şi că voi iubi dragostea cu aceeaşi naivitate împotriva căreia mi’e peste putinţă să lupt.

De Florii

Primăvara asta e o ipoteză, nu există nicio primăvară de atins, e o ipoteză şi o considerăm realitate, e frig şi întunecat, aspir suav spre soare şi spre lumină, rămân la resemnare, primăvara asta nu e ceea ce părea a fi aşa că ar trebui să rămână nenumită, să’i spunem altcumva, aşa cum dăm nume oricăror muţenii, am însă senzaţia de beatitudine şi de luminozitate, simt o înălţare armonioasă, s’ar putea numi toate astea serafism, lumea, cu mâinile întinse şi muşchii încordaţi apucă din smerenie să prindă din ea cât mai mult,  celor despre care ai crede că nu vor muri de prea multă inimă li se umple inima de o mare blândeţe şi toţi se simt aşa, cuprinşi subit de o limbută bunătate zgomotoasă de’o autenticitate de care nu te poţi îndoi şi care îi loveşte din plin şi atât de caldă încât îi frige, îi dogoreşte combustia sufletească şi îi transcende, o frământă cu palmele larg deschise ca să îţi arate că lutul fiinţei lor nu e opac, după ce trec zilele astea se întorc iarăşi în ei, cei de toate zilele în care cel mai mult trăiesc prin adjective, oamenii falşi niciodată nu se vor întâlni cu adevărul, doar cei adevăraţi, zilele astea, începând cu ale Floriilor, sunt pentru mulţi despre setea de divin într-o lume în care îngerii nu prea mai umblă printre oameni, despre suflet în cerc de tăcere, despre suflete faustice, despre suflete ţinute în cuibul palmei, sunt despre ceea ce vrei să cauţi să găseşti asta însemnând a căuta neîncetat, e despre cei care nu trebuie nici să creadă şi nici să nu creadă, care nu’i totuna cu credinţa şi cu necredinţa, e despre cel ce iartă, cel căruia i se cere iertarea, despre întrebările fără răspuns pentru că unele răspunsuri pur şi simplu nu pot fi căutate, cineva a căutat îndelung şi apoi a găsit un singur lucru care nu poate fi pus la îndoială,  spunând eu exist, a spune despre ceva că nu există necesitând existenţa sa, e despre negarea care dovedeşte, este despre tinereţea în care crezi orice, oricum, despre cei care se simt goi pe dinăuntru, despre adevărul care este dumnezeire, despre neprihănire, eliberare, despre dorinţa de a întoarce dragostea celor care ţi-au dat-o şi e simplu de ce, zilele astea sunt despre temelii de care nu te poţi îndoi, sunt despre interioritate, despre lacrimi obosite, e despre ochi renăscuţi, despre lumânări pe care le aprinzi în tine pentru cei care au fost, pentru cei care sunt şi pentru cei care nu îţi sunt încă, despre tot ce e simplu şi făcut pentru eternitate.

Foamea de confesiune

N’am fost niciodată o minte de ceai, complet tăcută, fără gânduri, niciodată nu am tăcut fără gânduri,o spun cu sinceră încruntare, de când am început să scriu aici am făcut-o în fiecare zi de vreo patru luni încoace dar nu sunt o diaristă şi acesta nu e un jurnal, e un fel de ceva hibrid, un puzzle, reflectez şi scriu cu o trează luciditate şi cu veselie confortabilă, când nu o să mai scriu o să reduc totul la marginea gramaticii, adică atunci când se pune punct, nu cred că voi simţi nevoia vreodată să prefac locul într’unul al confesiunilor făcute din mers, că falezele astea în care eu privesc dinspre mine, lucruri din viaţă fiind ţinta, or să ajungă aşa, ca nişte rafturi ale unor destăinuiri, alea ale unui trecut din care muşti cu foame, unul tot întors de parcă ar ajunge să semene cu un prezent continuu, dar din trecutul ăsta nu am uitat nimic şi s’ar putea să mai înşir la întâmplare câteceva întoarceri din memoria fiicei risipitoare, amintiri care sunt tot ce se poate închipui mai fericitor, pentru că la atâta depărtare de ele pot spune că orice a părut a fi nefericire nu a fost altceva decât o binecuvântare deghizată pentru că a avut un rost, m-a învăţat să dau cu tifla durerii făcându-mă să cred că sunt pregătită pentru orice, toate m-au ajutat să aflu unde sunt în mine cu exactitate, m-au învăţat să îmi las greutatea pe ambele picioare cu acel simţ de centrare înrădăcinuându-mă şi mai tare în pământul fiinţei mele, m-au învăţat ca în toate întâmplările de mine să nu am respiraţii superficiale, că asta mă poate face confuză şi nesigură şi poate nu mi-aş putea da seama, în derivă fiind, unde sunt şi înspre ce mă îndrept, încotro, m-au învăţat să pot ajunge pe ţărmurile acelei mări care se numeşte marea liniştii interioare, acolo unde ajungi să trăieşti liniştea absolută, m-au învăţat că detaşându-mă de mine după recapitulări neobosite pot, fiinţei mele, eu, o alta, să îi fiu acel martor lucid al realităţilor mele interioare, al eului meu intim, aflând adevărul despre fiinţa mea, m-au învăţat că pot face orice, pot încerca orice atâta timp cât întrebările nu îmi rămân aceleaşi, două fiind arhisuficiente pentru verdict, am învăţat să aflu ceea ce nu eram pentru a putea şti cine cu adevărat sunt.

Bărbaţi şi femei

Un bărbat şi o femeie, când e să se lase cu alegeri, că alegerea nu’i ceva spontan şi întâmplător, vin unul în întâmpinarea celuilalt cu dorinţe şi aşteptări, fiecare oferind şi primind sau aşteptând să primească, aşadar asta numindu-se tranzacţie, fiecare sperând ca schimbul să fie unul cât mai echitabil, un bărbat şi o femeie, adică oameni care au avut şi vor avea mereu nevoie unul de altul, dar bărbaţi şi femei care au trecut de vârsta cătărigiei, ca să mă exprim dimitriecantemiriscian, adică bărbaţi şi femei care au intrat în adevărata viaţă, femei care zic despre bărbaţi că există un decalaj între vârsta lor fiziologică, mentală şi emotivă, aşadar sunt nişte veşnici copii cum ar veni, unii, legat de aceştia e de evitat observaţiile critice pentru a nu le inhiba spontaneitatea, zic eu, bărbaţi care spun despre femei, noi astea cele la care mai mereu vârsta cronologică şi cea psihică se suprapun, însă şi legat de asta aş avea nişte îndoieli, că atunci când sunt în dragoste sunt mai mereu la vârsta ingrată, lor, bărbaţi şi femei, întâmplându-li-se într-o clipă cardinală a vieţii lor un lucru care se cheamă pe numele lui adevărat dragoste, dragostea, această necunoscută care începe ca într-un joc, joc în care unele femei,ca să îşi poată proiecta traiectoria, aşteaptă să primească şi nu se aruncă aşa, cu una cu două în vâltoare, deoarece, spun ele, doar astfel pot începe să se deschidă total şi că doar într-o deschidere totală pot fi ele natural femei, de parcă în fiorii ăştia ai îndrăgostirii cu noduri în stomac pe care îi trăiesc, dar se prefac că nu, au fost aduse cu forţa, aşadar unele eve nu dau sentimente până nu primesc dar au o imagine despre ceea ce ar putea oferi adamul cu potenţe, însă feri-te-ar sfântul să se dea în vileag, rămân nesimţitoare dar dându-le de înţeles că atunci când se vor simţi în dragostea lor ca într-o securitate vor veni la cei de ele aşteptători în dragoste ca nişte zeiţe într-o mie de feluri, n’am înţeles niciodată jocul ăsta de-a v’aţi ascunselea, mi-am zis, după o aritmetică simplă, că dacă vrei să fii iubit, iubeşte, atunci când te afli şi tu şi celălalt pe acelaşi drum cu dragostea care vine la voi.

Păcăleală de’ntâi aprilie

Situată precis în rama năstruşniciilor era ziua asta odată, asta din ce am eu despre ea încatenat în amintiri printre care mă întind acum cu o plăcere molatică şi duioşie faţă de ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu mă ţin minte de vreo păcăleală prea grozavă, aşadar nimic ieşit din comun şi totul ordinar faţă de unii care aveau ambiţia să facă dintr’asta un eveniment major, fără îndoială satisfacţia cea mai adevărată, că îi pândea imaginaţia la toate colţurile, pe la liceu aveam nişte colegi care erau pradă unor idei fixe, că astfel era pentru ei înţelesul acestei zile, să se ţină de şotii cu perversitatea de a nu le strica alţii planurile cu împotriviri, că ce puneau la cale era cu pricepere înnăscută şi migală, trebuia să fie musai ceva ce nu putea fi uitat uşor altfel truda era inutilă, cam aşa era la anii ăia zurlii ai unei vârste nevinovate, ani în care parcă ai vrea să mai stai însă ei merg mereu mai departe, erau unele păcăleli care se lăsau cu spaimă, altele cu supărare adevărată dar apoi pierdută, păcălelile cele mari aveau să vină mai târziu, şi parcă viaţa le-a strâns stog în pragul ei ca să dai peste ele în fiecare clipă, pragurile alea de jos care făceau parte din decor când intrai pe uşi noi care ţi se încurcau ieşind din limite vechi, câteodată a fost imaginea cu care ţi-a început lumea şi poate nu ai avut încotro decât să faci haz de necaz cu un umor conciliant, cu o ironie vie şi adecvată faţă de silnicia întâmplărilor în care trăiai de fapt resemnarea, dragostea te-a mai tras câteodată pe sfoară păstrând de fiecare dată o teamă când ţi se mai întâmpla că n’ai fi putut ghici trucul venirii ei, te-ai simţit poate ca într-o farsă când ai avut nişte sălbatice ambiţii neînţelegând însă niciodată ce vrei acolo unde nu era nimic altceva decât dorinţa grabnică şi lacomă, câteodată ai tras pe  sfoară speranţele cu retractarea celui care înşală, ai tras în piept deznădejdea când se proiecta măreaţă pe singurătatea cerului tău şi toate amăgirile din povestea şovăirilor tale de care te-ai fi putut lăsa păcălit n’au izbutit, neputincioase, decât să urle de ciudă, la sfârşit de fiecare dată ai râs, râsetul tău ascunzând atâtea dedesubt.

Ziua mâniei

Vinerea ar putea să fie ziua mâniei, viaţa e uneori ca o mânie,viaţa asta în care multe se întâmplă şi parcă prea repede, trăieşti în mânie, nu lăsa mânia să trăiască în tine, îţi spui, mânia asta pentru care nu ai niciodată pasul prea larg, pentru că şi ea poate merge repede, ajungându-te în urmă poate în fiecare zi, poate când şi când, şi deşi pare că nu te infurii mai niciodată ascunzi înăuntrul tău un vulcan şi vei sfârşi prin a exploda când ţi’e lumea mai dragă, pentru că mâniei în tot acest răstimp i-ai căzut pradă simţindu-i întreaga otravă şi felul în care te doboară dar nelăsând să se vadă, aşa că alege-ţi o zi în care să te eliberezi de ea, o zi în care să ai dorinţa asta a ta şi numai a ta neîmpiedicat de altcineva, una care să le cuprindă pe toate celelalte zile la un loc ca într-un tot, mânia e un tot ca şi iubirea, în unele zile poate ai fost mai mânios decât în altele, când vei sfârşi cu cea adunată vor mai trece altele până când o întâmplare sau alta te vor pune iar cu ea faţă în faţă, aşa că la sfârşit de săptămână aşază-te cu mânia la masa tăcerii, adu-o din adâncul tău în faţa ta, fii una cu ea chiar dacă te vei simţi una cu iadul şi spune-i în gând tot ce nu i-ai spus niciodată dar ai simţit, va avea un efect eliberator pentru că nu făceai altceva decât să ascunzi înăuntrul tău un vulcan care putea oricând să erupă, tot secretul e înţelegerea, trebuie să îţi înţelegi mânia cum ai înţelege o femeie, adun-o de peste tot din tine, ce e vechi în tine se apropie cel mai tare de prezent, tot ce ai adunat în celelalte zile şi care în tine a stat tăcut se va apropia de tine cu spaima că nu se va putea face auzit, ascultă tot ce e strânsoare, lasă-te prins şi nu te retrage, pune-ţi mânia în pahar şi bea-o dintr-o singură sorbitură apoi scuip-o, ea e înăuntrul tău, tu trebuie să găseşti o cale de a o scoate afară, va sfârşi prin a muri fără un scop, caută apoi un loc unde să pui paharul gol pentru data viitoare când mânia te va cuprinde iar, nu crede în neîntoarcerea ei ci doar în întârzierea.

Oi fi or n’oi fi o doamnă?

Am dat deunăzi peste un loc în care o surată, adică vorba vine surată, amândouă aparţinătoare aceluiaşi regn, cel femeiesc, doar că eu muritoare, ea cu pretenţii de zeiţă, care zeitate explica în nişte cuvinte goale dând pe de lături ca un aluat cu înţelesul ce înseamnă să fii o doamnă, şi tot citind eu cu luare’aminte căutând în odoamna scoasă în vileag de cea cu zisu’ dezvăluitor despre o înfăţişare mai plină de semnificaţii a femeii, şi jur că nu m-am deplasat dezordonat printre rânduri, încercând să mă regăsesc pe ici, pe colo, clipă în care m-aş fi împleticit de emoţie că mă pot numi şi eu astfel, că numai asemănătorul poate întâlni asemănătorul, am sfârşit prin a privi înciudată cu un sentiment de zădărnicie, pe niciunde nu mă potriveam, aşadar eu odoamnă  ioc, nicicum, nici câtuşi de puţin după definiţiile perfect corespunzătoare ale evei cu pricina, am gândit cu groază că poate nici când oi ajunge să-mi trăiesc cu majestate declinul, la adânci bătrâneţi adică, ca să pun un pic de patetism în zicere, nici atunci aşadar nu cred că m’aş potrivi descrierii, cred că asta mi-e sortit, să rămân aceeaşi muieruşcă, una care mereu a ştiut ce se cade şi ce nu se cade, ce se cuvine şi nu se cuvine, una lipsită de afecte dar cu implusiuni afective dintr’alea dominante dar nu devastatoare, de’alea de te mistuie şi te macină treptate, că am înţeles eu cu vremea că astea îţi îngustează spiritul, eu asta care’s uşor de reperat, că trăiesc intens prin exteriorizări, cele care se văd cu ochiul liber, eu asta nu mereu cumpătată şi nici înţeleaptă mereu şi adesea poate nechibzuită dar neexagerând niciodată nici în iubire şi nici în ură,spontană cât încape, de’un anume firesc şi naturaleţe, adică marcă proprie purtând pecete cum ar zice Buffon adică despre om şi stilul lui, modul ăsta în care fiecare îşi joacă şi îşi interpretează rolul pe scândura cu cioturi a vieţii, eu cea cu simţ de psihologie practică aplicată la viaţă, unul dintre celelalte douăzeci de simţuri pe care le am, nu numa’ cinci,eu aia fină, atentă, manierată, tolerantă după situaţie şi moment, eu cea mereu sau aproape mereu îmbrăcată în farmec cu predilecţie dar câteodată şi’n alte tonuri cu puteri de contrast, că’mi asortez totul cu împrejurările de viaţă şi cu ochii.

x
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare va exprimati acordul pentru folosirea cookie-urilor. Detalii AICI.